CE CONTEAZA CU ADEVARAT ?

Anunturi de genul: „Vrei dinti mai albi?” , „sani mai mari?” , „penis mai mare?” am ajuns sa le vad peste tot. Imi este bombadat vizualul cu tot felul de idei la mana a doua. Cui naiba ii pasa daca ai creierul mic? Sa ne axam pe imagine. Ce conteaza daca inauntru marul este plin de viermi, coaja rosie sa fie.

 

Ce invata copiii de aici? Ca sa reusesti sa obtii in viata ce iti doresti trebuie sa stapanesti arta manipularii si a inselatoriei. Daca aleg sa fiu corect, sa imi urmez setul de valori sanatos,  ajung sa fiu marginalizat …intr-o societate in care elevele de clasa a 9-a toate au parul vopsit si poarta unghii false dar nu le pasa daca le ramane ceva in cap din invatatura aia de la scoala. Si doare sa fii marginalizat, sa fii tu si restul lumii. Nu sunt impotriva parului vopsit sau a unghiilor false dar nu iti neglija valoarea ta interioara chiar daca o cosmetizezi pe cea exterioara. Lor le castigi respectul nu pentru felul in care gandesti, ci cu imaginea pe care o proiectezi.

 

Cum ar fi sa ne invete cineva cum sa traim cu noi insine asa cum suntem si sa lucram la vindecarea esentei noastre? Pana la urma din interior ies balaurii. Cu exteriorul poti pacali o perioada, dar nu vesnic. Inselatoria si pacaleala mananca multa energie. Armonia si adevarul iti dau energie.

 

M-am reapucat de sport acum 2 ani dupa o pauza mult prea lunga, o pauza in care am ratacit, m-am ratacit de mine insumi. Acum o jumatate de an am inceput sa ma antrenez pentru primul meu semi-maraton. Ce ma intreaba oamenii din jurul meu? Ai reusit sa slabesti ceva? Asta era esentialul? Sa slabesc? Daca ma apucam de sport cu prim obiectiv scaderea in greutate eram la nebuni de mult. Am devenit mai puternica mental. Mi-am testat vointa. E atat de usor sa cedezi tentatiei si sa renunti. Silueta ti-o poti modela oricand prin tot felul de proceduri. Vointa e mai greu de modelat. Am ajuns la concluzia ca nu imi pasa daca nu atrag fizic asa cum te atrag ambalajele sclipitoare de la dulciuri. Drumul pe care am pornit eu nu este un drum usor dar este plin de satisfactie, este generator de bucurie pentru mine.

 

Cati oameni mai gasesc bucurie in ceea ce fac? Si cati au curajul sa iasa din activitati care nu le aduc fericire sau macar sa compenseze cu ceva care le produce fericire?

Cati oameni au curajul sa se testeze, sa se supuna la probe grele? Traim majoritatea vietii in zona de confort si ajungem la sfarsitul ei fara sa avem habar de cate suntem in stare, de cate este in stare mintea noastra si de cate este in stare corpul nostru fizic.

A observat cineva ca poti obisnui corpul sa faca orice iti doresti prin exercitiu? Asa cum in clasa I inveti sa scrii prin repetarea partilor de litera pana ajungi sa formezi litera armonios asa inveti corpul sa faca orice iti pui in minte. La inceput liniutele sunt tremurate, incomplete. Cu cat exersezi mai mult ajungi sa le faci din ce in ce mai bine. Ceea ce ii descurajeaza pe multi este comparatia punctului de start cu momentul de finish si observa numai prapastia nu si pasii care trebuie facuti intre cele doua puncte. Vreau sa ajung de la A la B. Nu fac un salt in timp si spatiu. Fac un plan cu pasii marunti. Drumul de la A la B necesita munca. Nu iti povesteste nimeni de munca aia, de eforturi, de momentele de descurajare. In general cei care reusesc se lauda cu rezultatele de unde si imaginea distorsionata asupra sucesului. Te fac sa crezi ca atunci cand mai ai mici momente de slabiciune esti imperfect si slab. Ei bine, nu este asa. Diferenta intre invingator si ceilalti nu o reprezinta lipsa esecurilor ci vointa de a continua drumul in pofida esecurilor, puterea de a te ridica, de a te scutura de praf si a continua drumul pe care ti l-ai propus.

 

Ati vazut cu siguranta fotografii cu temple in varful muntelui, temple la care daca vrei sa ajungi trebuie sa urci o scara cu mii te trepte. Drumul pana la templu nu este intamplator creat asa. Ar fi putut sa puna o telecabina, o nacela pe scripete si ai fi urcat usor acolo. Drumul in sine este un purgatoriu. Efortul fizic pe care il faci pana in varf te purifica, iti elibereaza mintea si te pregateste, te transpune intr-o stare potrivita astfel incat atunci cand intri in templu sa ai aceeasi vibratie cu a locului. Astfel, in templu ajung cei care isi doresc cu adevarat, iar cei care considera drumul prea greu raman jos 🙂

 

Este foarte simplu sa spui „nu pot”, „este imposibil”. Si eu am facut-o. Ceea ce, poate, ma deosebeste de multi este ca in timp ce spuneam „este o nebunie”, „nu se poate” parcurgeam pasii spre obiectivul propus tocmai ca sa imi contrazic teoria initiala. Au fost zile in care blestemam clipa in care mi-a venit asa o idee stupida. Au fost zile in care am vrut sa renunt si au fost zile in care am avut nevoie sa traga altii de mine ca sa ma tina pe curs. Nu puteam eu pur si simplu sa raman in zona de confort, la caldurica, fara dureri? E-hee, poate ca da, insa nu pentru mult timp. De ce? Pentru ca nu ma reprezinta. Eu sunt genul de om care foloseste nemultumirea ca o rampa. Nu raman acolo in starea de nemultumire. Ma ajut cu ea ca sa ating un obiectiv in afara cercului.

 

Exsita doua feluri de nemultumiti: nemultumitul patologic care nu poate gasi fericirea in absolut nimic – starea pe care o proiecteaza in exterior este generata de golul dinauntrul lui, lucru pe care e posibil sa nu il constientizeze; si mai exista nemultumitul – baza progresului – cel care foloseste, ca si mine, nemultumirea pe post de combustibil de miscare.

Omul care nu se analizeaza si care nu isi pune niciodata intrebari nu se schimba. El este cel impotriva, nu pentru ca are un sistem de valori sanatos si ii ramane fidel ci pentru ca ii este frica sa se schimbe desi in starea in care este nu ii este bine, vede si el, simte ca nu este fericit. Dorinta de schimbare interioara ar trebui sa porneasca din starea de nefericire: sunt nefericit in punctul in care stau, ma misc, gasesc o solutie, ma schimb, schimb felul in care privesc lumea, atrag in jurul meu alti oameni.

 

Dar de ce sa isi puna omul intrebari? De ce sa se miste? Mai bine isi foloseste energia sa ii atraga pe altii in cercul lui de nefericire decat sa se miste el de acolo.

Ce conteaza cu adevarat pentru mine? Asta este intrebarea care ma ajuta sa cantaresc. Este o granita fragila intre ambitia din orgoliu si dorinta de multumire sufleteasca.