Archive for the ‘VORBE DE DUH’ Category

SCHIMB DE JUCARII

Daca iti mai aduci aminte, poate ca atunci cand erai mic ai primit in dar o jucarie. Te-ai jucat cu ea, singur, in camera ta. Erai multumit de ea. Puteai crea o multime de scenarii cu o singura jucarie – jucaria ta preferata.

Dupa o vreme ai descoperit ca in lumea larga exista si alti copii care au si ei, la randul lor, jucarii preferate.

La inceput copiii se adunau intr-un loc al lor si fiecare isi etala jucaria, adica se juca cu jucaria cea de pret in fata celorlalti – un fel de marketing „Ia uite ce am eeeeu!”.

Dupa o vreme iti dadeai seama ca ai starnit interesul altor copii si te puteai apropia increzator cu o propunere de schimb. Toata lumea era fericita. Tu te jucai cu alta jucarie care ti se parea fantastica si o puteai imparti pe a ta altui copil care se putea bucura de ea.

Cu timpul am crescut si s-au schimbat interesele pentru jucarii. Jucariile au devenit din ce in ce mai sofisticate.

De fapt … jucaria cea mai de pret esti chiar tu. Tu intreg, cu spirit, fizic, simt al umorului sau  nu, esti ceva ce lumea din afara poate admira si dori sau… e posibil sa nu trezesti nici cel mai vag interes, depinde de cum te prezinti.

Daca tu nu vei fi multumit de tine cum vei atrage alti parteneri de joc? Daca tie nu iti place sa te joci cu jucaria ta cum crezi ca va dori altul sa se joace cu ea?

Toata teoria asta despre joc si jucarii m-a pus pe ganduri.

Ce te faci atunci cand te simti bine cu propria jucarie, te obisnuiesti si nu iti mai trebuie alta? Chiar daca, sa zicem, se mai rataceste cate un indraznet si vrea sa se joace cu tine?

Las ca stiu eu! Am avut eu experiente cu unii de au vrut sa se joace cu jucariile mele si le-au stricat. Repar si acum la ele.

Asa incepe testarea partenerului de joaca si inceputul neincrederii… mai ales daca aceluia i se duce zvonul ca strica jucarii pe unde se duce…

Eh, mai exista naivi care au impresia ca jucaria lor e atat de faina incat stricatorul ala va fi fascinat si nu va indrazni sa o distruga si pe asta, va fi convertit.

Eu va sfatuiesc sa observati in ce fel isi pastreaza jucariile, cat le iubeste si cat le pretuieste.

Copii, nu va jucati cu oricine pentru ca e posibil sa va alegeti cu jucariile avariate in schimbul de jucarii.

🙂

Anunțuri

CU FRICA… INAINTE!

E simplu. In viata totul e simplu, atat de simplu incat ne sperie. Lucrurile simple sunt terifiante. Biiiine. Pentru unii sunt doar plictisitoaaaare , nu ii stimuleaaaza.

Ma uit in jurul meu si vad oameni… femei, barbati… oameni care functioneaza la fel. Femei ranite de barbati, barbati raniti de femei. Oameni care isi jura ca data viitoare nu mai repeta aceeasi greseala si din victima devin calau.

In realitate,  toti ne dorim cu disperare o relatie care sa mearga, care sa ne dea aripi, in care sa crestem impreuna cu celalalt…. dar ne este frica. Din teama lovim primii, inainte ca celalalt sa aiba ocazia sa gandeasca. Nu stiu ce mutare ar fi vrut sa faca dar macar am lovit primul, pentru orice eventualitate.

Lumea se imparte in visatori incurabili si in „realisti”. Realistii sunt cei care dupa doua – trei  cazaturi (uneori una este de ajuns) se scutura si isi jura ca nu vor mai merge pe drumul inimii. Mintea este precisa. Ea poate fi controlata. Emotiile te fac slab. Ei, realistii, isi jura ca nu se vor mai lasa in voia emotiilor niciodata. Realistii privesc de sus, cu mila , catre visatori. Ei sunt puternici si intangibili. Ei controleaza jocul, dar nu il simt.

Visatorii, in schimb, sunt plini de julituri, ghimpi (ca sa nu spun tepe), urme de muscaturi, uneori abia se mai pot misca dar trag de ei , zambesc in continuare cu certitudinea ca, la un moment dat, visul devine realitate.

Eu sunt unul din visatori. E greu rolul pe care mi l-am ales. In drumul meu spre ce-mi doresc, spre ce simt ca exista undeva in lumea asta mare, am intalnit tot felul de incercari, tot felul de obstacole. Majoritatea sunt oameni raniti. Ranitii musca cel mai tare. Dupa ce te-a muscat un ranit e foarte greu sa ramai pe drumul tau. E ca in filmele cu vampiri: odata muscat, te transformi.

Nu stiu prin ce miracol raman netransformata dupa fiecare muscatura. Vezi tu, noi visatorii nu cunoastem jumatatile de masura. Noi daca vrem sa zburam nu mai pastram vreun saculet de nisip care sa ne ancoreze. Ne ridicam de la pamant cu totul si ne lasam purtati de vant , ne lasam imbatati de parfumul iubirii frumoase. Iubirea e frumoasa pentru ca asa alegem noi sa o vedem.  Suntem din alta lume…. o lume in care trandafirii imprastie un parfum special , o lume in care nu se intra cu bocancii in gradina cu trandafiri. Singurul inconvenient ar fi ca primim vizitatori in gradina fara sa-i verificam la incaltari.

Societatea sufera de molima: ne lipseste curajul, ne lipseste increderea… increderea in oameni, increderea in noi…

Daca intrebi oamenii din jurul tau toti vor spune ca au incredere sau cred in ceva. Insa putini constientizeaza ca sunt vorbe goale. Atunci cand ai incredere dispare teama. Te lasi cu totul, cu incredere, ca la bungee – jumping , THE LEAP OF FAITH (saltul facut cu incredere oarba, in ciuda fricii). Abia atunci cand esti capabil de acest salt abia atunci poti sa declari ca ai incredere. Frica exista. Este o emotie pe care nu o poti anula dar o poti constientiza si depasi. Frica este atenuata de actiune si dispare dupa fiecare reusita. Dar cum poti avea mai multe reusite daca nu ai incercari?

Dupa ultima experienta , sed molcom si imi ling ranile, gandindu-ma ce strategie sa adopt. Sa renunt la emotii? Sa devin mai calculata? Mai retinuta? Mai … nu eu?

Urasc despartirile, dar mai tare urasc relatiile care te conserva mort. Mi-e teama de esecuri si nodul pe care mi-l lasa in stomac dar mai tare mi-e teama sa nu fi incercat. De fiecare data mi-e teama dar am invatat sa o accept ca pe un partener de drum.

As putea sa ma chinui o vreme, sa ma educ sa fiu asa insa nu mi-ar aduce fericire si in nici un caz nu as mai simti ca traiesc. Da, supravieturie la loc sigur se numeste, dar eu sunt creata sa traiesc, nu sa supravietuiesc, ori trairea imi este data de emotii si nu pot renunta la ele.

Oricate experiente nefericite as avea, oricat de convinsa as fi ca fiecare incercare se poate sfarsi trist si dureros, nu pot sa renunt la ideea ca voi gasi la un moment dat ce caut. Ideea asta nu cred ca s-a nascut aiurea in capul meu. De undeva trebuie sa fi venit. De undeva unde exista ce-mi doresc.

Vedeti voi, cei tristi si plini de frica, cum e mai frumos? Sa traiesti o viata cu o dorinta neimplinita sau plin de cicatrici pe drumul a ceea ce-ti doresti?

Atunci cand stai la adapost lucrurile nu se intampla, ele nu vin pu si simplu la tine. Trebuie sa iesi din cochilie si sa-ti exprimi intentia.

Intr-una din zile intalnesc un om la fel de viu ca mine , la fel de frumos care m-a visat in viata lui .

VISELE

Gandirea NewAge ne propovaduieste cum ca visele devin realitate. Exista un sambure de aevar in asta. Chiar astazi stateam si ma gandeam ca absolut tot ce mi-am dorit a devenit realitate, char daca pentru un timp hilar de infim. Hey! Dar ce este timpul pentru Univers? Noi suntem aia blocati in temporal.

Da, adevarat va spun, dorintele mele au devenit realitate insa au venit la pachet cu un revers al medaliei.

Astfel dorinta mea de baza „imi doresc o relatie normala cu un barbat normal si inteligent” a fost interpretata in N variante de catre Univers. Acum , Doamne iarta-ma! Trebuia sa definesc normalul. Eu sunt vinovata pentru erorile comise, nicidecum Universul care nu are nici o responsabilitate. Responsabilitatea este un termen specific feminin. Nu, nu este nici o greseala. Am ales deliberat exprimarea partinitoare: fe-mi-nin. O responsabilitate – doua responsabilitati. E clar. Asta e clar motivul pentru care barbatii nu sufera de asa ceva. Un Univers – doua universuri… hmmm, nu prea merge. Unul singur stiu, deci masculin. Clar fara responsabilitati.

Asadar sa revenim la ideea de baza: cum era sa isi dea seama Universul asta, zis si Dumnezeu de catre unii, (apropo Dumnezeu = masculin) ca prin normal ma refer la armonios, fara blocaje sau boli nervoase, fara ignoranta, fara drame, fara minciuni, plin de daruire, altruism …da, asta suna a iubire. Daca Universul se uita in jurul meu va observa ca normalitatea este data de majoritate si cum majoritatea este bolnava si majoritatea relatiilor dintre oameni sunt bolnave ce mi-a adus mie Moshuuu? Relatii bolnave cu oameni bolnavi.

Stiu, stiu… eu singura mi-am ales titlul de doctor al sufletelor, dar pe bune acum… nu m-am erijat in Isus si nu m-am trezit strigand „Lasati nebunii si iresponsabilii sa vina la mine!”. Trist este ca nu am un sistem de identificare in faza precoce. Ei par la fel de „normali” ca toata lumea  – si asta e la fel de hilar.

Da… visele care devin realitate, parca despre asta vorbeam… visul porneste de la idee dupa care se transforma intr-o dorinta continua. Cu cat investesti mai multa energie in dorinta – vis cu atat marinarii trag de odgoane mai repede barca la mal. Si te trezesti ca barca a ajuns la mal si tu topai fericita de emotie ca in sfarsit a sosit barca ce te va salva de pe insula Plictiselii si, mare, ce sa vezi? Te urci, toate bune si frumoase , plutesti o vreme, ajungi in larg si observi ca barca are ceva crapaturi si ca a inceput sa ia apa. Ce sa faci mai intai? Sa intinzi un pumn amenintator catre Universul mammmii tale … sau sa gasesti o cale de a carpi barca? Eu le fac pe amandoua in acelasi timp. E o arta pe care o dezvolti dupa multe barci crapate. Pana la urma tot acolo ajung, in apa. Diferenta este ca dupa ce incerci sa carpesti o barca care ia apa iti mai si consumi energie. De preferat ar fi sa sari cand vezi ca e groasa treaba. Ei bine, eu nu sar, eu sunt un fel de Tinkerbell, zana carpaci. Eu trebuie sa incerc sa repar. Nu am invatat inca sa renunt la barca fara regrete.

Mi-e atat de greeeu… pentru ca mi-am dorit atat de muuuult o barca care sa ma ajute sa evadez din insula incat accept o barca fara sa o verific temeinic , sa  o testez cand ma sui in ea.

Dupa tot consumul asta de energie, pe care unii il numesc emotii, trairi… etc., te apuci sa innoti ca sa ajungi din nou la insula pentru ca pana la urma e cel mai apropiat pamant.

Sfat: nu va urcati in barca gandindu-va ca nu va mai intoarceti. E-RO-NAT! nu distrugeti coliba si nu aruncati lucrurile utile stranse. Va avertizez: Universul are un simt al umorului macabru.

Acum sunt in punctul in care oscilez: sa imi mai doresc o barca sau sa ma obisnuiesc cu gandul ca e posibil sa mor pe insula aia blestemata?

In momentul in care ti-ai pus o dorinta trebuie sa precizezi clar toate aspectele dorintei. Daca spui ” imi doresc sa stau intr-o casa frumoasa” vei ajunge sa locuiesti in casa frumoasa dar sa descperi ca este infestata de sobolani si pleosnite sau vei locui in casa frmoasa ca menajera. Oricum ai da-o Universul are un simt al umorului bolnav.

In acelasi spirit functioneaza si cu persoanele : „imi doresc o relatie cu un barbat caruia sa ii placa copii, sa fie capabil sa se intretina pe el si eventual pe copii, sa aiba simtul umorului, sa ii placa sa calatoreasca, sa se distreze” etc. si Universul iti da un barbat caruia ii plac copii mai mult decat te place pe tine, eventual te foloseste ca sa ii faci unul, in asta consta probabil simtul umorului pe care l-ai solicitat, ii place sa calatoreasca dar fara tine, tu vei ramane acasa. La fel se aplica si cu distractiile.

Eu am mai adaugat „sa aprecieze libertatea” si o apreciaza atat de mult incat a ajuns la concluzia ca o relatie il sufoca.

Mi-e frica sa ma gandesc ce s-ar intampla daca mi-as dori ca barbatii sa devina responsabili. Ar incepe sa iasa cu baietii in mod responsabil dupa care ar bea niste beri la fel de responsabil, urmate de un somn la fel de responsabil. Nu, n-am uitat nimic. Special n-am mentionat sexul responsabil. Este un termen utopic. In primul rand ca sexul porneste de la cap si cum in ultima vreme oamenii s-au cam alterat sexul a ramas la nivelul unui simplu subiect de discutie. Se executa strict verbal.

Pana una alta aveti grija ce visati pentru ca si cosmarurile tot vise sunt.

INVESTITII

Vorbeam la un moment – dat cu o prietena despre relatiile cu sexul opus si despre cum investim sentimente intr-o relatie. Mie imi place sa asociez relatiile personale, intime, cu afacerile pentru ca din punctul meu de vedere sunt oarecum similare.

Sentimentele pe care le ai , pregatite, impachetate cu fundita rosie, aburinde, abia astepti sa le oferi cuiva pentru ca nu? de asta le avem, ca sa le oferim. Pentru noi pastram, sa zicem, 20 %, dar cu restul de 80% ce facem? Trebuie plasate. Altfel se irosesc. Asadar vrem sa investim sentimentele si suntem asa de nerabdatori sa o facem, mai ales dupa o perioada in care nu am facut nici un plasament si ne arde buza sa simtim adrenalina pietei si emotia asteptarii.

Daca sunetm amatori, si asa incepem  – ca amatori, ne grabim sa facem plasamentul sentimentelor la primul client aparut si dispus sa le primeasca. Trist este ca de cele mai multe ori gresim. Mai trist este ca multi dintre noi nu invatam nimic din greseli – asadar ramanem la stadiul de amatori –  si foarte trist este ca o alta parte se descurajeaza si dupa un esec nu mai investeste deloc.

Dar sa revenim la cei care aleg sa investeasca. Am inceput cu stangul, am investit intr-o relatie care absorbea energie si sentimente, imi cerea sa ma daruiesc insa n-am primit nimic in schimb. Exista cel putin doua variante care imi vin in minte acum: mai stau un pic in relatia aia in ideea ca poate la un moment- dat isi revine saaau, flerul meu de „afacerist” imi spune ca este o investitie proasta si mai bine ies pana nu falimentez de nu ma mai pot ridica.

Daca am ales sa raman in ideea ca astept pana isi revine, ei bine,  s-ar putea sa isi revina sau poate ca nu dar nu pot sa stiu… insa cum sunt o persoana rabdatoare macar un lucru bun iese din asta: imi antrenez rabdarea si autocontrolul inca un pic.

Este posibil, de altfel, ca eu sa raman la investitia initiala in pofida profitului scazut  – spre pierdere pentru ca mi-este teama ca orice alta incercare de plasare a sentimentelor mele se va solda cu un esec, poate chiar mai mare decat acela in care sunt, asadar raman la prima investitie desi nu este ceea ce am visat cand eram copil (cunosc foarte multi in situatia asta).

In regulaaaaa.  In cazul in care sunt obosit, vlaguit si stors de sentimente, acrit de esec, pun punct relatiei si merg mai departe. Dar si aici situatiile pot fi de cel putin doua feluri: am curajul sa pun punct dupa care imi caut o alta investitie sau pur si simplu ma bucur de timpul meu cu mine, sau intai imi caut o alta investitie si abia apoi imi mut „lucrurile de pe birou”. Frecvent se intampla varianta 2.

Acum lasand gluma la o parte nu imi dau seama cum am vrea noi sa avem succes in relatiile cu sexul opus cand nu suntem atenti cui oferim inima. Indicii despre ce fel de persoana se afla langa noi exista inca de la prima interactiune insa de cele mai multe ori relatiile incep de la o puternica atractie sexuala, si – dupa cum poate stiti – sexul orbeste.

Aici se amesteca felurile de mancare. Confundam necesitatea contactului fizic cu cea de a avea o persoana compatibila mental cu noi. Omul este definit prin cel putin trei dimensiuni: fizica, mentala si emotionala. Daca intre doua persoane nu exista o buna compatibilitate pe toate cele trei planuri relatia este damnata din fasa.

Degeaba ne potrivim fizic daca nu prea avem ce sa ne spunem si degeaba avem ce sa ne spunem daca fizic nu exista atractie cu focuri de artificii. Pana la urma viata ne este data sa o traim cu focuri de artificii. Orice altceva se numeste pierdere de timp. Daca nu traiesti la intensitate maxima se poate spune ca esti aproape mort, pentru ca numai aia nu simt. Insa exista focuri de artificii e plan fizic, mental si emotional.

Este foarte posibil ca partenerul sa iti ofere un minunat orgasm fizic dar daca nu exista si unul mental si unul emotional, orgasmul tau este beteag.

Analizand aceste aspecte ma revolt mai putin cand sunt respinsa in incercarea de a stabli o relatie cu altcineva (ma refer aici la relatiile cu sexul opus). De cele mai multe ori mi s-a dovedit, in timp, ca persoana respectiva desi parea compatibila fizic cu mine, desi exista atractie, mental nu ma excita si nici emotional. Si atunci? Si atunci tot raul spre bine.

Daca pentru tine ca individ conteaza relatia intima si ai visat ca ea sa fie intr-un anumit fel ca sa iti poata aduce implinire si satisfactie de ce sa te multumesti cu mediocritate? De ce sa te multumesti cu mai putin decat ai visat?

Ai obosit? Dar cine spune ca lucrurile cu adevarat minunate se construiesc peste noapte?

Te-ai gandit ca poate nu esti pregatit pentru maretie si ca poate mai ai nevoie sa inveti? Atata timp cat nu esti aliniat cu visul tau viata iti va servi lectii – prin intermediul celorlalti – din care tu sa te poti antrena pentru maretia la care visezi.

Asadar  ce facem inainte sa investim? Analizam oferta si evaluam daca este o investitie care merita. Investim cu grad de risc ridicat in ideea ca vom avea un castig mare daca merge? Sau plasam pe o piata sigura?

 

TE PLAC ASA CUM ESTI… ?!

Ni s-a intamplat cel putin o data in viata sa fim deprimati, sa fim suparati dintr-un motiv sau altul. Tot cel putin o data in viata am simtit nevoia sa ne conectam cu cineva, sa comunicam, sa spunem ce ne apasa.  De cele mai multe ori vrem sa fim doar ascultati. Multora le este foarte greu sa asculte. N-am fost invatati sa ascultam pentru ca la randul nostru  n-am fost ascultati de parintii nostrii sau de fratii mai mari (cei dintre noi care au frati mai mari).

Nici eu nu ascultam, pana acum ceva vreme, si faceam asta pentru ca vroiam sa fiu eu ascultata. Toti vrem sa fim ascultati. Toti vrem sa fim in centrul atentiei,  sa ne simtim apreciati si pretuiti insa nu am sacrifica teren. Schimbarea trebuie sa porneasca mereu de la celalalt, niciodata dinauntrul nostru.

Ascultatul este un gest de respect pentru tine insuti si mai ales pentru cel de langa tine. Este o dovada de altruism. In momentul acela nu te mai gandesti la tine si la problemele tale. In acel moment esti fata in fata cu altcineva care isi deschide sufletul, intinde o mana si cere „ajutor”, in acel moment traiesti in prezent.

O alta problema cu care m-am confruntat  –  foarte putine persoane te asculta si din totalul celor care te asculta si mai putine te accepta fara sa incerce sa te corecteze sau sa-ti dea un sfat.

Cei mai multi dintre noi au impresia ca cineva isi deschide sufletul si cauta sfaturi. Eu vin si spun: nu, nu sfaturi sau solutii, nu mila cauta cel ce vine la tine sa iti povesteasca. El cauta intelegere si acceptare.

Mi s-a intamplat aproape de fiecare data ca atunci cand ma plang cuiva sau povestesc cu un aer de melancolie un episod neplacut din viata mea sa primesc sfaturi sau solutii: „fii si tu mai optimista”, „nu te mai enerva din toate alea”, „ce rezolvi?”

N-am auzit pe cineva sa imi spuna ca ma intelege, ca stie cum e acolo. 

Cand vrem sa ne varsam sufletul povara este mult prea mare pentru celalalt si incearca sa ne indeparteze punand capat conversatiei si oferind scurt o solutie care sa ne rezolve depresia sau de tristetea.

Oamenii nu sufera de singurartate neaparat cat sufera de neacceptare. In mod constant trebuie sa-si creeze o imagine pe care sa o vanda ca sa fie acceptat de ceilalti asa cum le place lor, nu cum esti tu de fapt. Cum esti de fapt nu place multora. Trebuie sa fii asa si pe dincolo ca sa nu creezi disconfort sau stress celuilalt.

Cui ii place o persoana trista? Cine o poate accepta asa cum este cu tristetea ei?

Tocmai faptul  ca nu suntem ascultati de ceilalti ne face sa ne simtim neacceptati, neintelesi si singuri. Ne cream masti. Cele mai multe persoane vesele ascund o mare tristete in spatele umorului. 

Nu ii pasa cu adevarat cuiva de ce trece prin sufletul tau. Pentru asta societatea considera ca exista duhovnicul (cel care te supune tiparelor religioase rasuflate si limitative) si psihologul (cel pentru care esti un caz, cel care te asculta de pe un scaun din spatele biroului – pastrand o distanta, detasandu-se de tine si problemele tale).

Conceptul de prieten si-a pierdut esenta. Prieten nu mai este acela alaturi de tine la bine si la greu. Prietenul este langa tine cat esti vesel si ia distanta cand esti suparat – poate ca sa nu se ia.

Am auzit atat de des vorba ” viata este asa cum vrei tu sa o vezi” in ultima vreme. E drept ca suntem subiectivi prin natura noastra si ca de multe ori dam nuante diferite aceluiasi eveniment. Dar exista o zona, o intersectie a multimilor situatiilor pe care le tratam subiectiv, in care lucrurile sunt ceea ce sunt. O cana rosie este o cana rosie. Pot sa aleg sa o vad albastra? Pot sa spun ca o vad albastra, da! Ma pot minti , dar ea tot rosie ramane. Asa si cu viata.

De cele mai multe ori ne pacalim tocmai ca sa indulcim viata. Nu putem sa facem fata unei vieti fara culoare si fara speranta de aceea le-am inventat si le-am numit optimism.

Mi-ar placea sa fiu inconjurata de oameni care ma accepta asa cum sunt eu: uneori vesela, uneori trista, uneori in modul filozofic, uneori deprimata, alteori optimista , astazi mai slaba, maine cu un kilogram in plus, azi luand o decizie si maine avand dreptul sa-mi schimb parerea. 

Eu sunt esenta acestor lucruri, sunt toate intr-un singur om. Nu le pot separa. Ma pot pacali ca sunt o fie optimista tot timpul de dragul de a fi acceptata si placuta dar la sfarsitul zilei tot cu mine ma intalnesc si nu stiu cat de multumita voi fi.

Daca vreti sa ii ajutati pe cei de langa voi invatati sa ascultati, pentru ca atunci cand te-ai oprit din facut zgomot auzi adevaratul glas al lumii, altfel te vei auzi vesnic pe tine. 

Cu drag, pana data viitoare  

Doctorul de Suflete 

FORMA FARA FOND…

… sau IMAGINEA CAREA CONTEAZA INTR-O LUME DE ORBI.

Da! Marea majoritate a noastra, a oamenilor,  suntem orbi… orbi sufleteste. Putem vedea cu ochiul fizic insa lentilele obiectivului nostru mai au nevoie de ceva curatare. Perceptiile noastre sunt alterate. Am lasat sufletul si trairile emotionale undeva ingropate adanc, in siguranta, ca nu cumva sa le dezgroape cineva vreodata, sa nu cumva sa vibram, sa ni se topeasca inima… cat despre intuitie… nu mai zic nimic.

Gandurile mele au inceput sa se reverse si mi-am adus aminte de o mai veche nemultumire dupa o discutie despre flori purtata recent cu o prietena. Ea isi doreste foarte mult pentru gradina ei narcise albe, parfumate, asa cum avea bunica in curtea ei. In schimb, la magazinele de seminte si plante, gasesti doar bulbi importati din Olanda care te impresioneaza cu florile mari, superbe, dar fara miros…. fara personalitate.

Exact asta se intampla cu noi toti. Ni se da exact ce vrem: imagine fara fond, fara esenta, ceva care sa fure ochiul dar sec pe dinauntru, pentru ca, nu-i asa, cui ii mai pasa ce este inauntru?

Mai are timp cineva sa descopere esente? Mai are timp cineva sa cunoasca? Mai exista vanatori de comori ascunse? Mai exista oameni dispusi sa riste, sa simta cu sufletul? Mai tresare cineva la auzul cuvantului „aventura”? Oare oamenii or mai avea inimi sau le-au fost substituite cu un model hibrid?

Exista organizatii si parlamente care stabilesc pentru noi dupa ce standard ar trebui sa traim, cat de mari sa fie morcovii, rosiile de pe taraba, capsunile ce forma trebuie sa aiba, ce DZR (doza zilnica recomandata) de chimicale sa contina alimentele pe care le consumam, ce sa vedem la televizor, ce sa ascultam, cum sa ne imbracam, pe cine sa iubim si pe cine sa uram.  Am devenit prea ocupati sa ne mai pese, nu mai avem timp sa cautam noi, sa alegem, sa dorim. Doresc altii pentru noi. Intr-unii din noi a mai rams un zvac, o palpaire timida de revolta care iese din cand in cand la suprafata ca strigatul de ajutor al unui naufragiat pierdut in intinderea de ape tumultoase – e obosit, e singur si mai are un pic si isi pierde speranta ca va fi salvat vreodata.

Omenirea imi pare – in punctul acesta al existentei ei – o masa de indivizi programati sarguincios ani la rand, generatii la rand si acum, in sfarsit, cei care impart cartile pot culege in sfarsit roadele.

Am fost programati mental sa identificam si sa alegem imaginile servite atata timp drept model prin mass-media: tipul de femeie, tipul de barabat, tipul de viata, tipul de mancare, tipul de copii, tipul de slujba, tipul de reusita. Ne-au fost servite flash-uri, imagini, tablouri cu ce se considera a fi ideal insa au uitat sa prezinte detaliile din spatele cortinei: tipul de femeie ideala fizic care nu poate articula doua vorbe si poate fi utilizata doar pe post de mobila, tipul de barbat ideal fizic, cu bani, masina si conac dar handicapat emotional, viata in familia ideala cand toata lumea pare fericita si nu se cearta niciodata, in care nu exista disensiuni, copiii sunt mereu veseli si ascultatori, mancarea… alimentele mari, aspectuase, cu gust si miros artificial pe care familia artificiala le mananca cu atata placere incat ajungi sa-ti inchipui ca exact mancarea aia ii face sanatosi si plini de viata, imaginea barbatului, omul de afaceri, care nu greseste niciodata, mereu in controlul situatiei, providerul ideal si intotdeauna sef, niciodata subaltern, cel care pe langa orele multe petrecute la serviciu mai are energie si timp sa se joace cu copiii si sa-si satisfaca nevasta dupa ce au adormit micutzii, femeia de afaceri, mama, nevasta si amanta perfecta, acea care poate jongla cu timpul facandu-l sa se comprime si chiar sa dispara, cea care participa la 3-4 sedinte pe zi si pe fatza careia nu se observa oboseala pentru ca se hraneste cu un pumn de vitamine si un pahar cu apa, cea care vine seara acasa in sanul familiei (cele mai fericite) sau la pisica (cele fericite doar). Imaginile prezinta numai si numai oameni care reusesc, oameni fericiti, niciodata in genunchi, niciodata plangand, niciodata cu nevoia de a fi imbratisat si consolat cand s-au intristat pentru ca NU EXISTA OAMENI NEFERICITI. Oamenii din lumea proiectata de ei n-au emotii. Este o lume de oameni fericiti care sfarsesc spanzurandu-se, otravindu-se sau aruncandu-se pe linia de metrou. Si asta pentru ca uneori fericirea te simteste si este atat de multa incat nu-i mai poti face fata.

Au uitat sa spuna ca a fi om inseamna sa traiesti in emotie, sa-ti vibreze sufletul si pe plus si pe minus. Un om plange cand se simte depasit sau invins, accepta ca a fost ingenunchiat de viata ca sa se poata ridica mai puternic si sa mearga mai departe. Un om are nevoie de familie si prieteni care sa te tina in brate si sa-ti ofere un umar pe care sa plangi fara sa fii judecat sau sa ti se tina morala. Un om se prezinta in mai multe forme si culori, precum florile. Nu suntem standard: unii sunt mai slabi, altii mai putin slabi, unii sunt mai bruneti, altii mai blonzi, unii sunt mai scunzi, altii sunt mai inalti… asa sunt si florile si nu le iubim noi oare pe toate? Le judecam ca au o anumita forma si culoare? Nu. Le iubim pentru ce ne ofera: explozie de culoare si miros, dar… ca sa le simtim mirosul, ca sa ne lasam imbatati de aroma lor trebuie de multe ori sa ne apropiem de ele. Cam acelasi lucru se intampla si cu oamenii. Privindu-ne unii pe altii de la distanta, ca e in siguranta asa, ne putem bucura ochiul cel mult, dar nu simtim aroma… si nu ne indragostim.

Ce s-a intamplat cu mirosul pomilor de care s-a indragostit vantul in goana lui? Ce s-a intamplat cu iarba mica si sensibila la soare? Ce s-a intamplat cu borcanele de gem ale bunicii? Ce s-a intamplat cu baietii… ce s-a intamplat cu fetele? Cand s-au transformat in sabloane? Ce s-a intamplat cu sclipirile ochilor? Ce s-a intamplat cu ritmul inimii innebunit de emotie?

Ma simt ca un pixel atipic intr-o poza retusata pana la perfectiune. Uitandu-ma in jurul meu, in lumea in care traiesc, ma simt ratusca cea urata  – numai ca ratusca cea urata, pana la urma, isi gaseste familia de lebede si traieste fericita, bine-inteles, pana cand a vrut ea.

Ma simt ca intr-o poza imensa, un tablou in care daca nu corespunzi vei fi acoperit cu pasta corectoare si redus la tacere pe veci. Te dai pe brazda si te standardizezi sau alegi sa fii tu insuti si marginalizat, etichetat „iesit din standard”.

Poate ca a trebuit sa ne respingem unii pe altii, sa punem distanta intre noi ca sa ne refacem dorinta de a ne apropia din nou candva, intr-o lume in care forma va conta numai insotita de esenta.

GRINCH, CEL CARE A FURAT CRACIUNUL

Anul acesta Grinch mi-a furat Craciunul… Dar ar trebui sa stiu mai bine.

De fapt nimeni nu ne fura Craciunul sau fericirea, noi permitem sa se intample asta, noi permitem ca Grinch-ul din noi sa iasa la suprafata si sa ne fure bucuria.

Anul acesta n-am fost pe faza si intr-un moment de neatentie Grinch mi-a furat Craciunul. E mult mai usor sa dai vina pe cineva decat sa accepti ca ti-ai facut-o cu mana ta. Asta cu „ti-ai facut-o cu mana ta” cantareste foarte mult si e cam greu de digerat. „Cum?! Eu sa-mi fac rau? Dar eu n-as putea sa-mi fac rau niciodata! Altii imi fac rau tot timpul dar eu?! Niciodata!”

Craciunul acesta copilul din mine s-a bucurat o vreme prins de visele pe care si le facuse, de planurile de Craciun, de posibilitatile existente…. dar a ramas asa, in visare… si, intr-un moment de neatentie, Grinch a iesit la suprafata si totul s-a naruit pentru ca atunci cand s-au naruit toate visele si toate posibilitatile a ramas un mare gol care nu semana nici pe departe a bucurie si nu mai avea aroma de Craciun… in acel gol ramas copilul privindu-se in oglinda si-a dat seama ca a crescut si s-a transformat in el, chiar el, Grinch – cel care a furat Craciunul.

Grinch fiind, m-am auzit spunand „Urasc Craciunul si sarbatorile astea false! Urasc faptul ca este un simbol fals! Urasc prefacatoria care face oamenii sa fie buni si amabili doar cateva zile pe an si atunci doar de dragul Sarbatorilor! Urasc ca aceasta sarbatoare e atat de mult legata de conceptul de familie cand nu toata lumea are o familie ca in filme sau in povesti! Urasc faptul ca dupa un an intreg de singuratate, de Craciun ma simt si mai singur, si mai parasit!”

Ce inseamna de fapt Craciunul la noi? Oamenii se aduna la masa, in familie. Familii in care membrii lor nu-si vorbesc prea mult in timpul anului se aduna de Craciun in jurul mesei pline cu mancare grasa si greu de digerat. N-au prea multe in comun, daca nu chiar nimic, dar mancarea ii aduna la un loc si ii face, ca prin minune, sa ia masca de iubitori si bine-voitori. Petreci o zi in sanul familiei si realizezi ca de fapt ai petrecut o zi intreaga mancand si uitandu-te la televizor, in rest… relatia ta cu ceilalti a ramas la fel: superficiala, golita de continut.

Si atunci, dupa toate astea, eu ce concluzie trag? Ca noi, romanii, in general, suntem departe de a fi un popor spiritual. Suntem un popor condus de stomac. Toate deciziile noastre trec prin stomac si sunt influentate de stomac. Saracia pe noi nu ne face mai puternici si nu ne uneste ci ne dezbina. Oamenii saraci se omoara pe o sticla de ulei sau o bucata de paine, nu devin mai buni si impart bucata primita cu alti saraci, pentru ca stomacul primeaza si el dicteaza creierului, nu invers.

Romanul nu se duce la biserica pentru imbogatirea spirituala ci ca sa-i dea popa verde dupa post si sa vina repede acasa sa manance sarmale si carnati de porc. Insa asta nu e tot! Masa de Craciun pentru unii nu se asterne pe 25 Decembrie la pranz ci atunci noaptea dupa ce au venit de la slujba, ca stomacul  nu mai rezista… doar au tinut post – adica pentru o perioada mult prea mare stomacul nu a fost in control si acum, in sevraj fiind, isi cere dreptul la tron.

Postul la noi nu este pentru curatirea trupului si a spiritului, si nici macar pentru curatirea trupului desi asa ar parea la o prima vedere. In post ne gandim tot la mancare dar de data asta trebuie sa avem grija sa nu mancam de dulce (adica carne, lactate, oua, branzeturi) atat! In rest nimic nu se refera la cantitate sau la atitudinea noastra fata de hrana, absolut nimic. Postul a devenit un concept la moda si este pur si simplu o restrictie menita sa te determine sa bagi sarmale si piftii pana iti plesneste bila cand, in sfarsit, ai liber la ele. Pentru romani postul este o limitare si nu ocazia perfecta de a face liniste in noi si de a ne cunoaste pe noi insine, de a evolua.

De ani de zile romanii incep Sarbatoarea Nasterii Aceluia care s-a Nascut sa ne Mantuiasca de Pacate si sa ne Arate ca un OM poate sa fie mai Bun –  mancand si o termina la spital, invariabil, fara sa invete ceva din experientele anterioare – ale lui sau ale altora. Motto-ul nostru national este „mie nu mi se poate intampla!”.

Am uitat, in timp, sa cercetam simbolul din spatele imaginii. Pentru noi viata din jurul nostru este plina de forme fara substanta. Facem un lucru pentru ca asa se face, nu pentru ca ar trebui sa insemne ceva pentru noi – tinem post pentru ca asa spune popa, sau pentru ca asa e bine dar nu stim ce ar trebui sa reprezinte. Terminarea zilelor de post ar trebui sa reprezinte revenirea la viata noastra obisnuita, fara excese si fara exagerari. Vrem sa trecem cat mai repede peste post doar ca sa intram in „normal” dar uitam sa traim postul pentru adevarata lui valoare fara sa avem asteptari, fara sa traim mereu intr-o zi de maine, uitand de azi si insemnatatea lui.

Pentru noi, majoritatea romanilor – Craciunul este un moment extrem de potrivit sa vrem, sa cerem, sa avem asteptari si atunci cand nu primim nu ne trece prim minte ca balanta este dezechilibrata, ca noi nu am dat nimic, nu am oferit nimic, nu am schimbat nimic la noi.

Am folosit des „noi” pentru ca suntem o constiinta colectiva in care ma includ si eu. Eu am curajul sa recunosc ca am avut doar pretentii si am vrut ceva fara sa ofer mare lucru in schimb si acum cand constat ca stau singura, de Craciun, in fata calculatorului, lasand literele sa curga formand cuvant dupa cuvant, nu e in van. Singuratatea mea mi-a fost data tocmai ca sa fiu capabila sa reflectez la ce am facut, sau ce nu am facut. Si ma mai gandesc ca in lipsa acestei pauze si acestui gol … as fi fost mai saraca.

Solitudinea pe care o traiesc acum este de experimentat in post dar cum eu toate lucrurile le fac anapoda si le iau cand vin azi, in prima zi de Craciun, fac bilant.

De cele mai multe ori poate ne gandim ca suntem singuri ca pedeapsa, dar nu cred ca asta este esenta.

Grinch este pana la urma cel mai bun prieten al meu pentru ca oferindu-mi momentele astea de singuratate, furandu-mi Craciunul, m-a ajutat sa constientizez anumite aspecte ale existentei mele.

Pana la urma cat putem sa ne agatam de concepte superficiale? Oare nu a venint momentul sa reevaluam intr-un mod obiectiv valorile din viata noastra?

Ce vrem sa traim: evenimente false alaturi de oameni cu care nu suntem pe aceeasi pagina sau momente de o adevarata valoare alaturi de oameni care tin cu adevarat la noi?

Singuratatea denota ca in acel moment nu ai langa tine pe cineva care sa conteze cu adevarat. Si apoi de ce m-as supara? Valorile noastre se schimba incet-incet si treptat ne vom inconjura de oameni care reprezinta cu adevarat ceva pentru noi si invers. Singuratatea iti da ragazul si ocazia sa gandesti, sa triezi ce sa pastrezi si ce sa lasi sa plece. Pana acum singuratatea, prezenta intr-o oarecare masura, nu a omorat pe nimeni.

Dedic acest articol tuturor acelora care s-au simtit singuri de Craciun – desi inconjurati de familie si prieteni, acelora care s-au simtit singuri de Craciun pentru ca intr-adevar erau singuri si acelora carora le-a trecut prin minte macar o data ca ceva din tablou nu li se mai potriveste.

Va doresc sa invatati cum sa va recreati propria viata!


Cu drag,

Doctorul de Suflete