CARE ESTE PRETUL TAU?

La un moment dat in viata incepem sa ne dorim anumite lucruri si sa constientizam asta. Fiecare lucru pe care ni-l dorim are un pret, chiar daca unele ni se par gratuite, chiar daca ni se pare ca primim un dar, ei bine, nimic nu este ceea ce pare.

Toata lumea functioneaza pe baza legii schimbului de energie, fie ea efort, timp sau bani. Intr-un fel sau altul ca sa obtii ceea ce iti doresti platesti un pret si toata aventura incepe inca din copilarie.

Tot ce suntem invatati sa facem este de fapt un dresaj – nu primim nimic daca nu oferim ceva in schimb: “daca nu te potolesti nu mai iesi afara”, sau “iti iau jucariile”, “daca nu inveti ce iti dam noi vei primi nota mica”, “daca ma superi nu te mai iubesc”, “daca nu vrei sa te joci cu mine nu mai sunt prietena ta”. Dresajul incepe cu lucruri simple, ca orice lectie, urmand sa creasca in complexitate pe masura ce am asimilat lectiile vechi.

“Daca vii imbracat asa la serviciu poti sa stai acasa”, “daca nu executi ce ti s-a spus… sa stii ca sunt sute de doritori la usa care asteapta sa intre pe postul tau” sau in viata personala “daca nu ma asculti, plec”, “daca nu iti convine, pleaca”, “daca te-ai ingrasat, nu te mai iubesc”, “daca vrei sa schimbi ceva in viata ta, daca vrei sa evoluezi ca individ – ti-ai gasit pe altul /alta, nu ma mai iubesti/ m-ai abandonat”.

Teoriile alea despre iubirea neconditionata sunt basme pentru adormit copiii. Nimeni nu te iubeste cu adevarat decat in masura in care ii satisfaci o anumita nevoie – asadar exista cel putin o conditie.

Pornind de la premisa ca lectia asta ne este clara ne intrebam „care este pretul pe care sunt dispus sa il platesc ca sa:

  • Am o relatie dupa modelul X
  • Am copii
  • Am un job bun
  • Am o casa frumoasa
  • Calatoresc si sa ma distrez?”

Sa luam exemplul relatiilor unde ceea ce vedem afisat in public nu are de multe ori nici o legatura cu ce se intampla acasa. Tu vezi un cuplu pentru o clipa in existenta lui si habar nu ai ce compromisuri face unul din parteneri, sau amandoi, ca acel cuplu sa existe, pentru vreun motiv sau altul.

Te intrebi ce vrei? Sa petreci o viata in solitudine sau sa renunti la o parte din tine ca sa ai un partener? De ce isi aleg oamenii parteneri de viata? Ca sa acopere un gol sau o neputinta, sau ca sa isi faca viata mai frumoasa?

De ce spun asta? Pentru ca eu ca individ am ajuns sa ma cunosc destul de bine si imi este minunat cu mine asa cum sunt. Socializarea cu alti indivizi mi se pare un bonus. Ah, da, si e fain sa faci sex cu un partener compatibil cu tine. Dar daca eu sunt multumit si fericit cu mine asa cum sunt, singura conditie pentru care as accepta sa intru intr-o relatie este sa imi imbunatateasca viata, nu sa ma traga in jos. Situatiile de genul acesta sunt rare pentru ca exista putini indivizi care intra in relatii pentru a simti viata. Majoritatea intra in relatii pentru a satisface o nevoie, sau mai multe. Unii au nevoie sa se simta iubiti, sa fie validati, altii asa se simt in siguranta, altii vor sa isi construiasca o casa si le este dificil din punct de vedere financiar, altii vor copii, altii o fac ca sa fie in randul lumii (asta bate la cur toate motivele existente). Fiecare avem un plan cu viata noastra, un plan pe care ni l-am facut cam de pe vremea in care am inceput sa infruntam viata. Daca tu intri intr-o relatie care iti pune in mod constant frane pentru ca e prea repede, sau prea mult sau infricosator, viata devine o munca, o corvoada.

Au existat femei care in ciuda sfatului medicului de a nu face copii, au incercat si nu le-a fost bine (stiu ca multe au incercat si le-a fost ok dar nu fac referire la asta acum, altceva vreau sa subliniez). E momentul ala in care iti fortezi norocul, in care nu accepti ca e posibil ca in viata asta roul tau sa fie altul.

Sunt oameni care isi doresc un anumit serviciu si accepta sa munceasca si sa fie platiti mai putin decat valoreaza munca lor, si asta doar ca sa mentina un anumit standard de viata. Platesc excesiv cu timp iar banii pe care ii castiga nu isi mai au rostul.

Discutam cu niste prieteni despre certurile din cuplu, despre manifestarile partenerului pe care trebuie sa le accepti daca vrei sa mergi mai departe. Ideea este ca lucrurile astea, pe care eu una le detest (lipsa de respect, incapacitatea de a comunica fara sa jignesti, egoismul si relaxarea mi-se-rupista) sunt inerente in cuplu  si am ajuns sa ma intreb: oare sunt dispusa sa renunt la linistea mea, la pofta mea de viata, la viteza cu care sunt obisnuita sa iau decizii si sa imi schimb viata doar ca sa fiu partenera cuiva? Oare sunt dispusa sa platesc pretul asta?

Cat timp si energie sunt dispusa sa consum pe un job mediocru, inconjurata de oameni care nu te respecta ca individ ci te privesc ca pe o resursa? Sunt unii care isi trateaza sosetele din picioare mai frumos decat partenerii de munca.

Stiu multi care se uita cu invidie sau cu o oarecare uimire la cei care aleg sa paraseasca mediul confortabil al cunoscutului (cunoscut confortabil si care nu le face neaparat bine) si se arunca in necunoscut in incercarea de a- si crea viata la care au visat in loc sa astepte sa le pice din cer dupa rugaciunea de duminica. Cati ar fi dispusi sa faca saltul asta in necunoscut, sa o ia de la capat de zeci de ori? Daca tu, ca individ, consideri de neconceput mutarea asta de ce ai fi invidios pe cel care a facut mutarea si a obtinut ce si-a dorit? El a platit pretul.

Totul in viata se rezuma la ce iti doresti sa faci si care este pretul pe care esti dispus sa il platesti. Atata timp cat nu esti constient de jocul asta traiesti cu impresia ca s-a comis o mare nedreptate. Nu este o nedreptate ci este o lege simpla, obiectiva a schimbului de energie in natura.

Anunțuri

RADIOGRAFIE

A existat o vreme in care ma agitam, ma animam, puneam suflet, exact asa cum o fac mii de oamenii in perioada asta in Romania. M-am agitat in fiecare an electoral, m-am agitat de fiecare data cand ieseau oamenii in strada ca sa schimbe ceva. Mi-a trecut. Am facut un pas in spate si privesc in mod detasat circul.

A fost o vreme in care eram tare pasionata de istorie. Am citit mult. Mi-am dorit sa studiez dreptul. Spiritul meu justitiar ma impingea sa ma implic, sa ajung intr-un loc in care as putea schimba ceva. Mai bine ca nu s-a intamplat. Am invatat inca de pe atunci ca as fi intrat intr-un sistem putred, corupt. Am plans, am plans atunci pentru ca am realizat ca visele mele nu fac doi bani in lumea asta , ele nu au loc aici.

Din cartile astea de istorie, in care adevarul este prezentat partial, in mod partinitor, ca deh, muzicantul canta pentru cel care plateste mai bine, am retinut destule informatii incat sa pot sa imi fac o idee despre felul in care s-a manifestat poporul asta de-a lungul timpului.

Am invatat ca neamul asta nu prea poate duce nimic la bun sfarsit si ca suporta toate cacaturile, isi mai injura din cand in cand vecinul ca sa se mai racoreasca, mocneste in el dorinta de a se rascula dar nu pentru a aduce lucruri noi ci doar ca sa rupa lantul pentru ca mai apoi sa alerge buimac nici el nestiind unde.

Oamenii se schimba foarte greu. Isi schimba mentalitatea foarte greu, aproape niciodata, pentru ca schimbarea creaza disconfort si multi sunt obisnuiti deja cu raul, le este teama sa faca vreun pas, sa nu cumva sa fie mai rau. Romanul e ca iobagul care a luat furca pentru ca nu mai putea, ii era foame, umbla descult, isi vedea copiii pierind dar nu s-a organizat si rascoala lui a fost innabusita.

Rabufnirile astea ale romanilor au ceva poetic in ele, ceva artistic, dar nici o urmare. Au iesit in strada si in ’89, a fost frumos, eram insufletiti, speram la libertate, aveam aripi, dar… suntem naivi. Nu am avut un plan si i-am lasat pe lacheii aia sa se instaleze la conducerea tarii. De acolo practic, am fost pierduti. Ne-am agitat in fiecare an electoral sperand ca se va schimba ceva. Nu s-a schimbat nimic. De ce? Pentru ca nimic nu e lasat la voia intamplarii de cei care tin cu dintii de putere. Au iesit in strada si dupa Colectiv.  Au iest de multe alte ori. Ce s-a schimbat? Nimic. Uite-i cat tupeu au prins stiind ca romanul vine si injura ca pe stadion, pleaca acasa ca o oaie, si nimic nu se intampla.

Sa nu iti imaginezi ca ma incearca vreo satisfactie gandind toate astea. Este trist si eu una nu am nici o speranta pentru ca romanii nu se respecta unii pe altii, nu se pot uni si nu pot lucra impreuna fara sa isi sara la gat. Oriunde ai merge astea sunt trasaturile dominante. Este de ajuns sa iti exprimi o idee pe Internet si vor sari pe tine ca hienele cu injurii si arogante, doar pentru ca nu gandesti la fel, doar pentru ca nu esti in tabara lor. Mintile mici uita ca nu exista tabere, ca scopul este binele tuturor si ca habar nu avem cum ar trebui sa arate binele asta. Stim doar ca cei care nu sunt ca noi sunt impotriva noastra, si atunci cand credem ca stim totul, nu mai avem loc pentru ceva nou.

Atata timp cat oamenii frumosi sunt o minoritate intr-o lume de delasati, comozi, ignoranti, needucati, simpli si rai, ei isi vor consuma energia doar sa tina capul la suprafata in incercarea de a nu fi inghititi de gloata.

Atata timp cat in fata a zeci de oameni poti fi omorat cu sange rece si nici unul nu manifesta nici o tresarire, e momentul sa realizezi ca in cele mai multe cazuri esti singur intr-o mare de morti umblatori. Atunci cand iei atitudine, faci valuri, tot impotriva ta sar, pentru ca ii perturba galagia, valul creat de tine ii deranjeaza de la caldut, din transa aia in care sunt pe drumul intre casa si munca.

Nu doresc sa demotivez pe nimeni. Este felul in care vad eu starea de fapt, iar starea asta de fapt este parte a unui tipar care se manifesta aproape identic la o anumita perioada de timp.

„Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.” – Albert Einstein

 

 

 

NU ESTI CONECTAT LA REALITATE…

Citeam comentariile unei postari FB de pe pagina unei prietene. Ea recomanda cuiva sa se uite cu atentie la filmul Avatar iar altcineva raspunde „nu esti conectata la realitate”. In urmatoarea secunda mi s-a aprins un beculet: ce naiba inseamna sa fii conectat la realitate? Care realitate?

Realitatea pe care o traiesc eu difera cu cea pe care o traieste vecina mea de bloc sau … chiar membrii familiei mele. Realitatea unui grup de oameni care traieste intr-o anumita zona geografica difera de cea pe care o traieste alt grup aflat in alta zona geografica. Si chiar daca ar fi sa luam mebrii aceluiasi grup perceptiile sunt diferite pentru ca fiecare dintre noi vedem lumea diferit.

Daca un individ are o perceptie tactila pronuntata el va simti mai bine textura materialelor, va simti altfel diferentele de temperatura. Un individ cu o masa musculara atrofiata va simti ca este frig afara atunci cand un individ echilibrat proportionat va simti ca este o temperatura optima. Altul are un auz mai bun si aude broastele de pe lacul aflat la 5 Km distanta, pe cand celalalt e posibil sa nu auda ce ii spune nevasta-sa care sta langa el pe canapea. Desi suntem in 2017 si pentru unii pare de basm, exista indivizi care au o perceptie extrasenzoriala pronuntata ceea ce ii ajuta sa vada si sa simta mai mult decat noi astia „normalii”.

Realitatea fiecaruia este conturata in cele mai fine detalii de tipul de perceptie pe care il are acel individ, de experientele traite care il determina sa ia decizii intr-un anumit fel.

Si atunci cand cineva iti spune ca nu esti conectat la realitate, la ce realitate se refera? La realitatea lui?

Si revin la ideea dintr-un articol mai vechi, cuvintele au putere extraordinara. Nu poti sa arunci cu ele cum iti vine si daca cel carora le-a fost adresat se simte lezat sa ii spui „eh, esti tu mai sensibil”. Te gandesti inainte sa scrii, sau sa spui , „cuvintele mele au sens? fac bine? sau mai mult rau?”.

Exista taine care nu se devalui orisicui, si sunt mesaje ascunse peste tot, in muzica, in filme, in carti, in tablouri, in natura. Unii dintre noi le vad, altii ce nu vad considera ca nu exista.

 

Tu la care realitate esti conectat?

DUPA 40 DE ANI… DE MADALINA FARA DUME

Ma incearca un sentiment ciudat. Pentru prima oara in viata asta a mea de om sarbatoresc victoria in lupta cu viata, mai degraba, decat faptul ca acum vreo 40 de ani (fara cateva ore) am venit fortat pe lumea asta.

Nici nu stiu cum a trecut tot timpul asta. La inceput a fost interesant. Viata mea se reducea la interactiunea cu familia, eram oarecum protejata de mediul inconjurator, ce sa zic? Dragut.

Abia cand am inceput scoala viata a inceput sa-si arate dintii. Dar ce credeti voi? Ca nu i-am aratat si eu pe ai mei? Asa, de lapte cum erau, i-am aratat si i-am spus: esti sigura ca vrei sa te iei la tranta cu mine? Nu ma sperie nici praful in ochi si nici noroiul si nici juliturile. E posibil sa plang de multe ori dar nu te lasa pacalita, pentru ca e doar un ragaz in care imi reevaluez strategiile.

Si uite asa a inceput dansul, cand ea pe mine, cand eu pe ea. Bine inteles ca au fost momente in care am vrut sa arunc prosopul. Numai cine nu lupta nu stie cu ce se mananca un meci.

Cu timpul acumulezi experienta si nu mai esti asa usor de zdruncinat, mai ales cand te uiti in urma si iti dai seama, statistic vorbind, ca intr-un fel sau altul, de fiecare data ai castigat. Daaa, uneori trebuie sa pui ochelarii aia cu dioptrii mari ca sa vezi mai exact ce, dar chiar si asa ai castigat.

Vorba unui filozof, care nu mai stiu daca mai traieste: viata fara trante, e pustiu. Asa ca, oameni buni, cand vedeti ca i se face de tavaleala, suflecati-va manecile si un crac de la pantalon (ca la fotbal in curtea scolii) si da-i transpiratii.

Ultima mea lupta a inceput in 2007 si de atunci nu am mai avut un ragaz pana acum. In timpul asta mi-am pierdut de nenumarate ori increderea in fortele proprii, alteori am plans de epuizare. Imi doream doar un ragaz sa mai pot respira un pic. E o vorba la noi la romani „nu iti da Dumnezeu mai mult decat poti duce”. De cate ori am bombanit pe tema asta. E ca in bancul ala cu betivul cocosat si betivul schiop:

„Doi betivi, unul cocosat si unul schiop pleaca intr-o seara de la crasma. Cocosatul o ia pe scurtatura prin cimitir. Ii apare in fata o stafie:

– STAI! Ce ai acolo?

– O cocoasa.

– Da-o-n-coace!

A doua zi il vede amicul schiop, il intreaba cum a scapat de cocoasa si face si el la fel. Pleaca de la crasma, o ia prin cimitir si ii apare in fata o stafie:

– STAI! Ce ai acolo?

– Sunt schiop.

– Nah si-o cocoasa!”

Asa imi facea si mie viata asta. Eram la pamant, vedea ca vreau sa ma ridic si paaam! bocanc in fata. Pai ce, soldat!? Vrei sa te ridici!? 200 de flotari cu bataie din palme si fluieratura ca sa mai incerci a doua oara.

Nu imi arat varsta si asta nu se intampla de acum, ci de cand eram copil. Cel mai enervant era cand calatoream cu autobuzul si se trezea cate un batranel sa ma intrebe: „hei, baiete, cobori la prima?” si atunci nu incepuse inca era cu McDonald’s si barbatii cu tzatze asa ca nu inteleg confuzia. Acum cand ma intreaba cineva cati ani am zambesc pentru ca stiu ce o sa urmeze „caaat!? pe bune?! Nu cred.” Nu, frate, de fapt fac misto de tine! Am 17 si o sa intri in puscarie pentru corupere de minori.

Varsta e o chestie relativa si daca ar fi sa emitem o formula-definitie ar suna asa: Umor + Optimism / Capacitatea de a face fata rahaturilor x 100. Daca esti vreunul matematician sau inginer si simti nevoia sa ma corectezi, las-o balta! Prefer uneori sa fiu ignoranta si fericita decat sa fac totul corect. Da! Asta este secretul (sau cel putin unul din ele): da-ti voie sa gresesti. In placinta aia grafica care reprezinta viata ta lasa o felie si pentru greseli si coloreaz-o cu roz si bulinute. Fa-ti un tricou pe care sa scrii: „da, frate, gresesc! M-am nascut din greseala, traiesc intentionat si pe tine te-am intalnit tot din greseala, asa ca DEL.” Daca nu ar exista greselile (nu ma refer la alea fatale, alea ma sperie si pe mine), astea maruntele pentru care ne scoatem ochii zi de zi si stricam relatii si pornim razboaie, viata ar fi plictisitor de superba, totul ar fi perfect, nu am mai avea nimic de imbunatatit sau de creat. Wow! Ca in Rai. BOOOORIIIING!

Ii spun si copilului meu, gaseste umorul in fiecare situatie, indiferent cat de rahat ar fi. Daca ti-ai pierdut simtul umorului te pasc bolile neuronale degenerative, schizofreniile si alte bunatati d’ale Pandorei, asa ca da-ti cu praf de ras cand iesi din casa.

Cand eram copil o persoana la 40 de ani mi se parea cu un picior in groapa. Pe la 20 de ani, ma uitam peste gard la cei de 40 si ziceam ca mie nu o sa mi se intample, la 30 am devenit un pic mai serioasa dar nu de tot iar acum rad de’a binelea pentru ca… mie nu o sa mi se intample niciodata. Abia astept sa fac 69, de ani, nu pozitia. Apropos, nu mai e la moda 69, acum se poarta 11 (unul langa altul fara nici o treaba de impartit), sau 12 (unul e paralel si celalalt pe ganduri).

Daca ar fi sa descriu 40 de ani intr-un cuvant mi-ar trebui o fraza: comunism, cozi, copilarie simpla, apeluri telefonice anonime, discutii interminabile cu tanti de la cuplaj,  julituri, batai, tras de cozi, porecle stupide, iubiri secrete, note mici, cafteala acasa, teme la lumina lampii cand se taia curentul, walkman pe baterii, casete cu muzica derulate pe creion, Tetris, vacante la Mamaia, in Ceahlau, la bunici,  blugi de la turci, cadouri de la rude din State o data la patru ani, pisici orfane aduse acasa, generatii de pui de gaina crescute pe balcon + ura fata de parintii care faceau ciorba din ei, examene + chiloti maro ca urmare a examenelor, frati nebuni ca mine, parinti si mai nebuni, HAI RAPIDUL!  vise, iubiri idealizate, bule spulberate, divort, prieteni frumosi, prieteni de cacat, alti prieteni frumosi, copil frumos si iubitor, pisic extrem de nebun, semi-maratoane, impachetat traista si plecat in lume, oameni faini, multi oameni de cacat, alti oameni faini….iubirea vietii mele… si cursa continua. Mi-am pus pantofii de cursa lunga pentru ca din punctul asta nici macar nu se vede panglica de la SOSIRE.

Pana la urma e ca in Montagne Russe, te tine sau nu stomacul.

 

TIP: Daca ai ajuns la 40 de ani si nu mai ai timp sa faci sex sau nu ai cu cine, schimba ceva in viata ta. In curand rugineste instalatia si e pacat. :))

 

Ne vedem peste zece ani dupa schimbarile hormonale, transpiratii si toti dracii din program.

 

 

MERGE SI ASA

Nu avem nevoie de educatie. Noi stim mai bine. Ne-am nascut intelepti, si in intelepciunea asta a noastra nu intelegem de ce nu functioneaza nimic in Romania anului 2016, cu pretentii de stat european. Ce stiu fraierii aia din vest? Noi suntem conectati la Dumnezeu pentru ca avem mii de biserici in loc de spitale si pupam icoane dar avem pretentia ca un om sa ne salveze viata aia pe care nu dam doi bani oricum.  Astia din vest sunt pierduti.

Este ciudat cum vede realitatea marea majoritate a populatiei Romaniei, prin ochelari pe care nu a avut curajul sa ii curete de prin ’89 incoace.Consideram ca totul ni se cuvine, chiar si libertatea si confortul semenilor. Ia mai da-i in…. ! Nu?! Asa parca-i vorba.Ce ma intereseaza pe mine familia lui X sau Y? Daca eu vreau sa ascult muzica tare la miezul noptii sau sa-i urlu unuia sub geam, ce? Ce eu n-am drepturi? Nu pentru asta au murit niste fraieri la Marea Lovitura de Stat din ’89? Ca sa fim liberi. Pai da. Asa inteleg romanasii libertatea: pot sa fac orice fara sa fiu tras la raspundere, fara sa imi asum responsabilitatea.  Invatam copiii sa fie pitbuli si sa se poarte la scoala cum ii taie capul. Le repetam obsesiv ca sunt cei mai destepti si frumosi indiferent ce rahat fac si cum se poarta. E ok daca micutul vorbeste urat si isi trateaza colegii si profesorii fara respect, doar trebuie sa ii pregatim pentru viata.

E ok sa nu respectam regulile de circulatie, oricum e plin de tute pe sosele si indiferent de situatie e mereu vina lor. Cine naiba circula cu viteza maxim admisa in oras cand toti merg cu 80-100 km/h?! Niste proaste! Creeaza tot felul de accidente.

E ok sa ne aruncam gunoaiele pe geam, copiii la gunoi, cainii pe strada. La fel de ok este sa lasam animalele de companie sa se cace pe trotuare fara sa strangem in urma noastra:  Bula a fost aici, nu?! Trebuie sa lasam o urma pe planeta asta, fie ea si de cacat. E ok sa ai animal de companie pe care sa nu il educi in nici un fel, pe care sa nu il poti controla. E ok. Atata timp cat dormim linistiti noaptea si umplem matul nu e nici un deranj.

Cacanie.. ast e culoarea nationala care iese la fiecare radiografie. Urmasi de daci? Luptatori viteji neingenuncheati? Pe bune?! Astia-s morti de mult si fara urmasi. Este minunat sa vezi partea buna a lucrurilor sau cel putin sa incerci sa o vezi dar ce faci cand organismul e mancat de cancer iar cand se uita in oglinda se minte ca totul e bine?

Ieri, o prietena buna, suflet din sufletul meu, a iesit la plimbare seara in parc cu copilul ei blanos, un Golden Retriever. In ciuda faptului ca e cel mai bland caine pe care l-am vazut iese din casa cu botnita si in lesa. La intoarcera spre casa, in jurul orei 22, s-au intalnit pe drum cu un posesor de pitbull sau amstaff, netinut in lesa si fara botnita. Animalul nelegat l-a atacat pe Golden si stapanul nu a schitat nici un gest sa il potoleasca. Redau mesajul prietenei mele asa cum l-a postat pe FB impreuna cu solicitarea de ajutor:

  • „Joi seara, (15.09.2016 n.a) la ora 22:00, dupa obisnuita plimbare de seara, ma întorceam cu Spike din parc. Chiar in fata bisericii de pe Calea Giulești (Bucuresti n.a) am avut ghinionul sa ma întâlnesc cu un individ in jur de 20 ani, însoțit de o tânără domnisoara si de un caine rasa amstaff sau pitbull…nu prea fac diferenta.. Cainele era liber, deci fara lesă si fara botniță si s-a năpustit asupra cainelui meu de doua ori, pentru ca stăpânul a fost incapabil sa-l tina….a scăpat si a doua oară ….hotărât sa-l termine de tot pe Spike. Băiatul este înalt, cam la 180 cm brunetel, constitutie normala. Fata, inalta, zvelta, eleganta locuieste in blocurile de pe aleea cu petshop-ul-sifonarie ( cei din cartier stiu). Câinele este predominant negru cu pete albe pe piept si cap. Individul a fugit, l-am urmarit o bucata de drum, timp in care imploram poliția romana sa trimita un echipaj dar in momentul in care a luat-o la fuga, l-am pierdut. Poliția a venit….mult prea tarziu, am dat cu subsemnata pana dupa miezul nopții dar…necunoscandu-i e cam greu sa-i trag la răspundere. Va rog frumos, in special pe prietenii mei din cartier, daca stiti, cunoasteti vreun stăpân de amstaff care sa corespundă descrierii , care locuieste in Crangasi, sa ma ajutati sa il identific pe acest iresponsabil periculos. Va atasez poze cu urechea lui Spike….” Deci … merge si asa, nu?!

Să dea naiba să plângă vreunul la înmormântarea mea!

În toate poveștile pe care le-am citit, comorile erau lucruri palpabile, pietre prețioase, aur, cam tot ce puteai da la schimb ca să obții o viață fără griji. Pirații alergau după cufere doldora de bani de aur și diamante pe care le furau de la negustorii bogați și le ascundeau pe o insulă pustie, neştiută de nimeni, pentru care desenau o hartă care conținea cel puțin un X, ca să știe să se întoarcă. E o vorbă din bătrâni „în gusturile omului nu poți să te…” , așa că nu o să o fac, pentru că sunt o lady.

Sunt și eu un fel de pirat. Diferența e că eu nu fur, ci ademenesc bogățiile la mine, iar pentru mine bogățiile arată un pic altfel. Eu prețuiesc mierea din sufletele oamenilor, dar nu mă duc la om, îl pocnesc și i-o fur. Nuu! Pentru că odată furată, mierea se transformă în fiere.

Eu am un suflet ca o amforă, pe care am decorat-o frumos şi o păstrez mereu curată, adică nu las pe orișicine să-şi deverseze reziduurile în amfora mea. Eheei şi atunci se întâmplă lucruri frumoase pentru că vin oameni frumoși şi își depun mierea asta aurie în amfora ta.

Aşa s-a întâmplat că, pe lângă frații pe care mi i-au dat mama și tata, am mai cules și alții de pe drum.

Am o prietenă bună – un diamant, un om care îmi știe toate nebuniile. Toate tâmpeniile pe care vreau să le fac le fac cu ea. Mergem la filme la care nimeni nu râde şi ne tăvălim de râs, mergem la cofetărie și cumpărăm prajituri mai multe de cât putem mânca, ne spunem una alteia secretele, dar nu înainte de a ne asigura „îţi spun ceva, dar nu râzi, da?!”

Într-o zi, la cofetarie, i-am zis: „Să dea naiba să plângă vreunul la înmormântarea mea! Vă strângeți și spuneți bancuri și râdeți până vă dor fălcile şi burta de râs, că altfel vă bântui, și știi că sunt în stare, da?”

Și ea, ce mi-a răspuns? „În alea 40 de zile până mă duc eu unde am treabă după ce mor, să vii în fiecare zi şi să mănânci o prăjitură de la cofetărie. Le încerci pe toate?”

Măăi, fată, tu mă iubești atât de tare, încât vrei să pier dintr-o comă diabetică, să vin cu tine?

Astea sunt nestematele mele. Nu am multe, le pot număra pe degetele de la o mână, dar sunt prețioasele mele. Decât să am cutia plină de cioburi colorate, mai bine câteva nestemate bune.

Acum, serios! Să nu dea naiba să plângă vreunul, că vă văd pe toți și am învățat niște șmecherii de fantomă din filme!

… Să vă fie tuturor coroana plină de nestemate.

VA ROG TREZITI-VA!

Văd tot mai des postări în care adulții se mândresc cu rezultatele deosebite ale unor copii la fel de fel de concursuri internaționale. La o primă vedere ești tentat să spui “copiii ăştia sunt apreciați și iubiți”. Eu nu văd lucrurile chiar așa. Dincolo de tabloul acesta feeric, eu văd niște adulți cu vise frânte care își proiectează neputința asupra odraslelor, şi niște copii care își iubesc părinții atât de mult încât ar face orice sa îi vadă fericiți. Asta incluzând sacrificarea orelor de joacă sau de interacțiune cu alți copii. Copiii care câștigă medalii la concursuri internaționale se joacă făcând exerciții la mate, la 8, 9, 10 ani, vârstă la care eu mă jucam toată ziua pe-afară cu amicii de la bloc. Asta nu m-a făcut mai proastă la învățătură (am terminat ASE – Finanțe Bănci, fără pile și spăgi, legănându-mi copilul în timp ce învățam), ba chiar mi-a dat ceva în plus – capacitatea de a relaţiona sănătos.

Este minunat că sunt instruiți şi excelează într-un domeniu, însă asta e doar antrenarea capacității de memorare. Ne concentrăm pe competitivitate. Fiecare își dorește ca propriul copil să fie cel mai bun. Cel mai bun e doar un loc. UNUL. Lupta aia pentru locul unul, crema cremelor, asul din cărți, se lasă cu sacrificiul relațiilor interumane.

Unii vor spune că exagerez. Da?! Când ați privit ultima oară în jur, să analizați tabloul general al societății prezente? Câți prieteni buni aveți în prezent? Nu mă refer la cei care vă umplu listele de Facebook și care dau like la postări, nici la ăia care vă sună mereu să se plângă. Ăştia sunt o specie aparte, care au bani pentru orice, dar nu pentru psiholog. Când spun prieteni, mă refer la oamenii ăia care vă știu toate buzunarele, chiar şi pe alea rupte, care au plâns împreună cu voi, au râs cu lacrimi împreună cu voi, care au avut curajul să vă împărtășească visele, cărora le-ați împărtășit voi visele şi nu v-au pus tălpi sau v-au tăiat aripile. Câţi dintr-ăştia aveți în viața voastră?

Toate diplomele din lume și toate joburile de top din lume nu pot înlocui oamenii care îți hrănesc sufletul.

Ce fel de viață doriți copiilor voștri, când îi antrenați să fie buni executanți, dar inapți să lege și să dezvolte relații interumane sănătoase? Alegeți varianta comodă vouă? Cine v-a păcălit spunându-vă că educarea şi creşterea unui om nou e de fapt despre voi? Sunteți atât de buni încât v-ați hotărât că un om nou nu ar trebui să aibă propriul drum și propria personalitate, ci mai degrabă să fie niște replici eșuate ale voastre?

Ei au venit să ne învețe pe noi toți cum să iubim și să ne lăsăm iubiți. Ar face orice să fie iubiți, să îşi vadă părinţii mulţumiţi. Vă rog, treziți-vă! Nu le ucideţi inocenţa. Nu repetaţi greșelile părinților voștri. Și eu fac parte din generația celor pe care părinții îi mânau de la spate pe repede înainte și îmi tremura sufletul pentru fiecare notă sub 8, pentru că atunci nu venea Protecția Copilului dacă mi-o luam pentru o notă mică. Cu toate astea, eu am avut o copilărie, am explorat, mi-am cunoscut mediul, am interacționat cu oamenii de mică. Cărțile sunt minunate, dar ele sunt pline de… experiențele altora, care nu se compară cu propria experiență.

Nu vă sechestrați copiii la masa de lucru. Educați-i să fie oameni întâi!