Archive for the ‘REVELATII’ Category

APOCALIPSA sau MAREA REVELATIE

Probabil multi dintre voi sunteti cat de cat familiarizati cu informatiile transmise de ultima carte din Noul Testament al Bibliei , Apocalipsa. Ceea ce nu stiu unii este ca Apocalipsa este de fapt Revelatia, Trezirea si nu Sfarsitul, ci Sfarsitul lucrurilor, tiparelor, metodelor asa cum le stim noi. Este momentul in care mintea omului se trezeste , i se ia valul ce a tinut-o oarba si vede lucrurile cum sunt de fapt.

Adeptii curentului New Age spun ca mintea omului poate crea realitatea in care traim. Un om isi poate construi realitatea prin simpla intentie, prin ganduri sustinute. Mintea proiecteaza inafara imaginea realitatii pe care o doreste. Absolut toti facem asta. Diferenta dintre unii si altii este ca o parte din oameni creeaza constient pe cand ceilalti o fac inconstient, de unde si haosul existent.

Pot crea realitati atat oamenii cu bune intentii cat si cei cu dorinta de distrugere. Astfel avem forta binelui si forta raului, cei care doresc sa construiasca versus cei care doresc sa distruga. In religia budista aceasta lupta este concentrata in simbolul Yin si Yang. In orice  lumina exista un punct de intuneric fara de care nu am recunoaste lumina si in fiecare Intuneric exista speranta Luminii fara de care nu am sti ca suntem in intuneric. Ele sunt interdependente si esentiale. Totul este bine atata timp cate ele sunt in echilibru. De fiecare data cand acest echilibru este tulburat se porneste o lupta de restabilire a lui.

Asa cum si Biblia spune,  totul este creat „precum in cer asa si pe Pamant” . Asta inseamna ca atat macrocosmosul cat si microcosmosul este creat si organizat dupa tipare identice –  un om este o celula dintr-un organism mai mare asa cum Pamantul este celula dintr-o galaxie.

„Omul a fost creat dupa chipul si asemenarea lui Dumnezeu”  –  omul a fost creat dupa acelasi tipar cu Dumnezeul in care crede, cu darul de a crea. Suntem creatori.

Mintea unui om poate crea cu o anumita putere intr-un anumit timp. Mintile mai multor oameni pot crea cu o viteza mult mai mare.

Lupta la care se face referire in Apocalipsa este de cucerire a mintilor. Exact ce se intampla acum pe planeta. Strategia : un om needucat si ignorant poate fi mai usor controlat decat un om  constient si instruit. O minte nefolosita de catre proprietar va fi folosita de altcineva. Nimic nu se pierde.

Cel care controleaza mai multe minti le poate induce ce anume sa gandeasca si in felul asta realitatea ia forma pe care o doreste el.

Apar la televizor cu o stire despre cutremure de pamant. Anunt iminenta unuia care poate distruge orasul. Sadesc in mintea omului o idee pe care el o va dezvolta mai departe, pentru ca o idee care genereaza frica va fi alimentata permanent . Oamenii neinstruiti au tendinta sa se lase dominati de frica.

Daca o masa destul de mare de oameni se va gandi zilnic la un cutremur de magnitudine mare acesta se va intampla. Daca o masa destul de mare se va gandi ca suntem in criza financiara si o sa ajungem in sapa de lemn, lucrurile astea se vor materializa.

O minte neinfluentabila, o minte care stie sa recunoasca adevarul va vedea ca in ciuda crizei unii prospera. Este o criza indusa, artificial

Afla-i fricile omului si il vei cuceri.

Un exemplu este felul in care educam copii. Un copil crescut si educat cu dragoste, sustinut in dorinta de descoperire a lumii va fi puternic ca adult. Un copil caruia i s-a repetat ca este un prost incapabil si ca fara sistemul din care face parte ar fi mort se transforma intr-un adult obedient care ar face orice pentru iubire, recunoastere, apreciere.

La fel se intampla in cupluri acolo unde unul traieste cu frica de a nu fi parasit iar celalalt descopera aceasta slabiciune si o exploateaza pentru a-l determina pe celalalt sa faca asa cum i se impune.

Care sunt cele mai mari frici ale omului? Frica de a nu fi iubit, frica de suferinta fizica, frica de moarte… Unii oamenii de stiinta , psihologi, sustin ca toate fricile deriva din frica de moarte. E posibil, dar nu din frica de moarte fizica ci din cea de moarte a spiritului, a mintii. Daca oamenilor le-ar fi fost frica de moarte fizica nu ar mai fi avut curaj sa lupte in razboaie. Inca o data, ca sa determini omul sa lupte in razboiul tau ofera-i un ideal, o cauza care sa vibreze in el , pentru care sa-si sacrifice viata .

Asta este marea lupta dintre intunericul si lumina din fiecare. Treptat multi se trezesc. O fac pentru ei insisi dar facand asta comunitatea celor treziti, constienti, creste. Asta devine o amenintare pentru cei care se bazeaza pe manipularea mintilor. Copiilor la scoala nu li se mai insufla dorinta de cunoastere. Parintii nu mai au timp sa comunice cu ei, sa le monitorizeze evolutia. Parintii sunt ocupati sa faca bani ca sa plateasca ratele la case si masini, sau poate doar sa supravietuiasca.

„Da-le oamenilor paine si circ”. Oamenii care nu sufera de foame si sunt distrati nu se vor revolta.

Nu vi se pare ciudat ca o mana de oameni conduc mase considerabile care se supun legilor fara sa carteasca?

Ei vor pierde lupta pe masura ce tot mai multi oameni isi vor trezi mintile, se vor rupe de fricile induse, vor incepe sa-si creeze realitatea dupa inimile lor.

Apocalipsa nu este moartea fizica a Pamantului, nu este un cataclism fizic  mondial. Apocalipsa este lupta fiecaruia de a iesi din propriul intuneric, este renasterea omului – creatia perfecta – omul creator al realitatii.

Ni se comuta atentia de la ceea ce conteaza, de la trezire,  prin apasarea butoanelor fricii. Cataclisme meteo au existat intotdeauna, cutremure sunt zilnic, raurile au iesit din matca mereu. Lasati cresterea spirituala, zic ei, avem lucruri mai importante de facut :buncare pentru cataclisme, adaposturi pentru cazurile de cutremur sau cometa care spulbera Pamantul, investitii in asigurari.

In fata naturii suntem furnici. Indiferent ce masuri de precautie ne-am lua daca nu trebuie sa scapam nu vom scapa.

Cel mai mare inamic al omului ramane insusi omul.

Sa luam exemplul lui Isus in crestinism. El a fost un simplu om, la fel ca noi toti, ba chiar cu mai putine posibilitati materiale. Asadar nu conditia materiala conteaza.

El a reusit sa isi invinga sistemul de atunci, sa spuna oamenilor ca fiecare dintre ei este un Dumnezeu in devenire. Singura conditie este sa crezi. A trecut peste foame, frica, amenintari, tradari. El a avut o misiune si a indeplinit-o. El a spus oamenilor „daca eu pot, puteti si voi” Este de ajuns sa ai incredere cat un bob de mazare. De ce l-au omorat? Pentru ca exista pericolul ca oamenii sa devina ca el.

Nu se refera la o salvare venita dinafara, din cer. Salvarea este optiunea , intentia manifestata de fiecare, alegerea, liberul arbitru pe fondul increderii ca si tu poti.

Toti ne asteptam ca Pamantul sa se sfarseasca la propriu in decembrie 2012. Lupta nu se da pe terenul fizic al Pamantului ci pe terenul constiintei colective, pe terenul mentalului.

Multi se simt jigniti cand afla ca majoritatea oamenilor isi folosesc creierul la capacitate minima. Cum?! Eu nu imi folosesc creierul decat 5%? Hm!

Inca habar nu avem de ce suntem in stare ca indivizi si mai ales de ce suntem in stare impreuna. Schimbarile , materializarile de care suntem capabili inca le facem inconstient si ele se manifesta. Dar daca am fi constienti toti? Ce putere ar avea gandul nostru? Ce putere ar avea gandurile noastre?

Atunci cand vrei sa faci o schimbare nu o poti face singur . Te gandesti ca impreuna cu altii ai avea mai multa putere. Ce trebuie sa faci? Trebuie sa gasesti o cale catre mintea oamenilor, a maselor. Trebuie sa gasesti o metoda de a convinge oamenii ca schimbarea propusa de tine le este benefica si esentiala. Atunci ei isi vor dori sa lupte alaturi de tine. Asadar cheia este in mintea fiecaruia, lupta este pentru a castiga mintea celor multi. Ceea ce face omul din convingere nu se compara cu nimic.

Renuntati la frica! Asta e lantul in care sunt prinsi sclavii. Nici un om nu are drept asupra altui om. Fiecare are dreptul sa-si aleaga liber calea. Partea interesanta este ca spre deosebire de Evul Mediu in care oamenii erau inlantuiti cu forta acum sunt inlantuiti cu acordul lor, adica de buna-voie. Nu mai poti da vina pe altul pentru ca ai libertatea de a lua o decizie. Conteaza cum iei decizia: cu inima deschisa si libera sau din frica?

Mesaje sunt ascunse peste tot. Cei care au descoperit secretul il transmit mai departe ascuns in carti, filme, arta . Conteaza cine are ochi sa vada si cine are urechi sa auda.

Orice nastere se face in durere. Am vrea probabil sa ramanem toti in comoditatea uterului matern dar viata incepe dupa nastere.

Toate sunt simboluri, parabole, alegorii. Nici o invatatura cu adevarat pretioasa nu va fi transmisa ad-literam. Biblia e plina de pilde.

Nimic nu este ceea ce pare.

BARBATII SUNT DE PE MARTE SI FEMEILE DE PE VENUS, SAU CAND SA OFERI AJUTOR SAU CUM…

In general revelatiile ma pocnesc in timp ce port discutii cu alte persoane. Ceva din ceea ce se discuta creeaza o reactie in creierul meu si dintr-o data vad mult mai clar cauza generatoare de efecte invaluite in enigma.

De-a lungul timpului persoane care considerau ca ma cunosc mi-au spus ca eu nu stiu sa accept ajutorul, ca nu stiu sa-l cer si nici sa-l accept. Inca de mica am fost ajutata sa ma descurc in orice situatie, pentru ca asa cum intram in situatia aceea la fel trebuia sa gasesc o cale de iesire. Nu exista nimeni, nici o persoana, care sa imi ia apararea, astfel am fost „motivata” sa descopar singura care imi sunt punctele forte si ce anume trebuie sa imbunatatesc.

De cele mai multe ori este vorba despre ajutorul primit / cerut unui reprezentant al sexului masculin.

Recent m-am surprins reactionand defensivo-ofensiv (daca exista asa ceva.. daca nu exista tocmai am inventat conceptul :)) ) cand un prieten a sarit oferindu-mi o solutie pentru , evident o „problema”.

M-a intrebat simplu „ce faci?” si eu i-am raspuns simplu „astept sa mi se incarce un episod din serialul X” . PAC! si atunci el a sarit cu o solutie „iti dau eu un link” , pam! poc! bum! zbang! Am rezolvat problema.

Numai ca NU ERA O PROBLEMA!

Am citit si eu cartea cu barbatii care vin de pe Marte si femeile care vin de pe Venus si tind sa cred ca in proportie de 90% nu provenim de pe aceleasi planete. Suntem cumva subiectul unui vast experiment intergalactic. O specie mult superioara a facut cateva modificari genetice de ajustare si ne-a plantat pe Pamant lasandu-ne sa ne „descurcam”. Era mult mai fain daca nu eram incurcati, in primul rand.

In cartea la care faceam referire (cei care au citit-o stiu ce zic) explicau cum barbatii simt nevoia sa fie utili, pe cand femeile simt nevoia de empatizare, sa fie ascultate, sa elibereze tensiunea acumulata in timpul zilei sau sa impartaseasca experientele placute. Femeile au nevoie de un martor. Asadar, cand ii spui unui barbat … neeh… indiferent ce ii spui, nu prea se descurca sa te asculte fara sa simta nevoia sa te repare, sa gaseasca el o solutie la „problemele” tale.

Pe mine chestia asta ma face sa devin refractara pentru ca imi da impresia ca barbatul nu are incredere in mine ca fiinta umana (ma handicapeaza) , neincredere ca ma pot descurca singura si ca pot solicita ajutorul cand consider ca am nevoie de el. Ei vor sa se simta utili, pe cand noi dorim ca ei sa ne fie sprijin, sa stea si sa ne asculte. Daca s-ar opri din dat sfaturi si „reparat” cercul vicios s-ar destrama.

Daca eu as fi  considerat ca nu ma descurc as fi spus „te rog ajuta-ma. stii vreo metoda prin care pot sa descarc un film mai usor, sau mai repede?” PAM-PAM, there you go!

Este posibil ca situatiile in care noi nu avem nevoie de ajutorul lor sa ii bulverseze, sa le dea eroare de sistem. „CUM?! Si eu pentru ce mai exist?! Eu ce mai repar?”

Asa am inteles eu de ce resping ajutorul venit din partea barbatilor, pentru ca de fiecare data vine fara sa fie solicitat si asta imi anuleaza capacitatea mea de a ma descurca. Asa am inteles de ce barbatii fug de mine ca de ciuma :)) pentru ca nu gasesc in mine validarea nevoii lor de a fi utili. Eu una nu caut barbati pe umarul carora sa plang, sau care sa ma asculte cand am un hop de trecut, si stiu sa cer ajutorul cand consider ca nu ma mai pot descurca singura din punctul ala. Eu una nu caut un om care sa ma valideze.

Este o sarcina dificila dar nu as schimba nimic din ce sunt pentru nimic in lume. Prin suma experientelor pe care le-am avut , cand eram si slaba si aveam nevoie de protectie si am primit mai mult din ce nu aveam nevoie, am devenit mai puternica si, da! nu am nevoie de un salvator… imi pare rau… sau nu, imi pare bine. 🙂

Nu toate femeile au nevoie sa fie reparate, nu toate au nevoie de un furnizor de servetele… unele au luptat pentru ce au , au luptat sa fie independente si puternice dar asta nu le face mai putin femei si pe barbati nu ii face mai putin barbati. Daca am petrece mai putin timp sa ne „reparam” reciproc ma gandesc ca am avea mai mult timp sa ne cunoastem cum suntem intr-adevar si sa ne bucuram de lucruri impreuna.

… zic eu.

 

MULTUMESC, SAU PARTEA PLINA A PAHARULUI

De cand ma stiu eu, adica de cand sunt constienta de mine, m-am atasat usor de lucruri si un piculet mai greu de oameni. Problema intervenea cand pierdeam un lucru sau cand pleca o persoana.

Este inevitabil sa nu te atasezi de ceva. Iei sufletul, il deschizi si plantezi o parte din el in lucrul acela sau in persoana respectiva si apoi… pleaca.

Mi-a luat ceva vreme sa descopar ca totul este un flux: lucrurile vin si pleaca, facand loc altora mai bune sau altora necesare lectiilor pe care le avem de invatat. La fel si oamenii, calatori in viata, te insotesc o vreme, apoi isi vad de drumul lor.

Fiecare pierdere sau despartire imi influentau negativ starea de spirit. Simteam cum ma cufund in regret si proasta dispozitie intreaga zi, daca nu mai multe zile.

Treptat am constientizat ca starea mea de spirit depinde prea mult de oameni si obiecte si am cautat o metoda prin care sa schimb asta. Am inceput cu obiectele. De fiecare data cand pierdeam vreun obiect, se deteriora, sau pierdeam bani primul impuls era sa imi blestem zilele dupa care apasam comutatorul si imi spuneam „este doar un obiect. mi-a fost drag dar il pot recrea sau il pot inlocui cu ceva mai frumos, mai util” sau, referitor la bani, „Daca sunt sanatoasa banii ii pot face la loc. Asa cum au venit astia mai vin si altii”. 

Mai dificil a fost cu persoanele. In general nu ma atasez repede de oameni dar daca imi intra in suflet despartirea este dificila si imi produce disconfort (asta pentru ca reperul meu a fost multa vreme in persoanele din jurul meu).  Intr-o vreme m-am gandit ca solutia ideala este sa nu ma mai atasez de nimeni, sa nu imi mai deschid inima in fata nimanui 100%, sa ma astept la orice de la oricine, in felul asta nu voi mai suferi la schimbari. 

Nu este o solutie. Nu este o solutie pentru ca starea este opusa firii mele. Eu , prin felul meu de a fi, tind sa ma deschid oamenilor, sa-mi pun sufletul pe tava, cum se zice. Am avut, ce-i drept, o multime de experiente neplacute cu oameni care nu numai ca n-au apreciat de le ofeream ci mi-au lasat si ceva cu mot pe ce le-am oferit eu. Cu toate astea nu m-am putut schimba in  persoana defensiva si rezervata. N-a mers. 

In schimb, daca atunci cand ma despart de cineva multumesc pentru timpul petrecut impreuna in loc sa jelesc lipsa, starea de spirit se modifica complet. 

Jelind despartirile e ca si cum ne-ar fi pofta de bomboane de ciocolata, primim una dintr-o cutie dar o aruncam, imbufnati, pentru ca n-am primit cutia intreaga. 

Este o vorba in popor (si eu raman la ideea mea ca poporul asta nu este cum il descriu unii) „nemultumitului i se ia darul”. 

Starea de nemultumire genereaza nefericire continua, depresii, ne deformeaza in interiorul nostru. 

E in regula sa-ti doresti, sa ai vise, sa iti faci planuri dar e la fel de in regula sa multumesti pentru ce primesti chiar daca nu primesti cat ti-ai dorit sau exact ce ti-ai dorit. De cele mai multe ori noi nu stim sa ne dorim si nu stim sa visam ajungand sa ne miram ca am primit cu totul altceva. 

Exista o multime de anecdote in folclor referitoare la ce ai cerut, cum ai cerut si ce ai primit. 

Tin minte ca atunci cand eram mica imi era destul de dificil sa imi exteriorizez sentimentele si de fiecare data cand primeam un dar mama imi spunea: „nu te bucuri? sa stii ca daca nu iti place sa primesti daruri, data viitoare nu vei mai primi nimic.” Extragand din context ideea cred ca Universul actioneaza aproximativ la fel ca mama mea. „Nu-ti place? Iti pute mereu orice ai avea? OK. Te las in pace! Nu-ti mai ofer nimic.” Si primesti din ce in ce mai putin si devii din ce in ce mai imbufnat si sec si acru si o povara pentru cei din jurul tau. 

Totul tine de alchimie. Cum reusesti sa transformi plumbul in aur? Ai piatra filozofala in tine? Doar o fractiune de secunda iti ia sa alegi: ce vreau sa fac? sa fiu nemultumit si sa imi stric ziua si posibil pe a altora? Sau sa multumesc pentru darul primit si sa merg mai departe cu inima deschisa pentru noi daruri?

In viata totul tine de perceptie, de cat de curate sunt lentilele prin care privesti. Lentilele perceptiei trebuie curatate perpetuu. Avem de lucrat cu noi in continuu pana scoatem la suprafata  fiinta plina de lumina, asa cum am fost creati. Asta nu este un hobby de o vara. Daca te-ai hotarat apoi inhama-te cu rabdare si tine drumul. 

Va doresc minte luminata si inima deschisa. 

Cu drag,

Doctorul de Suflete

SINGUR, DEZBRACAT DE TOATE

Draga cititorule,

Am avut o revelatie. Catalizatorul? O intrebare postata pe una dintre paginile FaceBook  si raspunsurile ce au urmat. Intrebarea era ” Ce ai face in fiecare zi daca nu ai avea nimic de facut?” Majoritatea au raspuns ca ar gasi ceva de facut, ar face ceva.

Imediat in minte mi-a venit imaginea de fuga. Fugim mereu de noi, simtim nevoia sa facem ceva, sa nu stam.  Unei fiinte umane obisnuite ii vine greu sa stea pur-si-simplu, sa  faca NIMIC. Din acelasi motiv presupun ca incarcerarea, privarea de libertate,  este cea mai grea pedeapsa pentru om.

Cand stai, fara sa ai posibilitatea sa faci ceva, sa citesti, sa te uiti la televizor, sa asculti muzica, esti singur cu tine si cu gandurile tale. Esti singur cu subconstientul tau, locul unde ascunzi toate acele lucruri cu care nu te-ai impacat, toate fricile, tot ce te face mai putin acceptabil lumii inconjuratoare. Sa infrunti si sa accepti toate grozaviile de care ai fugit si pe care le-ai trimis in Siberia ta personala nu-i lucru tocmai usor – iti creeaza un disconfort, ca orice lucru care se disloca, creeaza deranj.

In subconstientul tau nu te poti pacali. Acolo orice accesoriu pe care l-ai dobandit, in dorinta de a retusa imaginea personala astfel incat sa fie acceptata de oamenii din jur, paleste.  In subconstient nu mai esti director de firma, nu mai ai vila si masina de lux. Acolo esti tu fara masti.

Nu demult, in incercarea de a elucida de ce oamenilor le este atat de frica de moarte, mi-a aparut in gand ideea ca dupa moarte suntem doar spirit, fara materie fizica, fara toate acele lucruri care ne ancoreaza pe Pamant. Suntem doar noi cu noi insine si cu ce anume am facut pentru evolutia noastra spirituala. Acolo nu mai avem unde sa fugim si toate neiertarile ne chinuie – iadul personal. Dupa fiecare moarte si experimentarea iadului personal cerem o noua sansa  de a ne materializa pentru a invata ce am ratat. Nu ni s-a permis pastrarea amintirilor din vietile  anterioare dar s-a permis ca singurele semne pe care le putem lasa  sa fie pe cer. Astfel, cu ajutorul astrelor putem descifra care a fost lectia de invatat in viata anterioara si care este cea pe care o avem de invatat in intruparea actuala.

Din acest motiv, cred eu, ca aunci cand unui om i se impune solitudinea, izolarea , fie atinge un grad avansat de echilibru interior (exemplu: cel care cauta un refugiu in religie), fie o ia razna pentru ca se simte ca si cand ar fi murit. Spun „i se impune” pentru ca in rare cazuri oamenii iau de buna-voie decizia de a se izola si de a face pace cu subconstientul. Pacea in subconstient se face la nivel spiritual, nu fizic.

Astfel, singur, dezbracat de toate, traiesti in raiul sau iadul personal in functie de felul in care ai parasit lumea materiala: impacat sau nu cu tine. In conceptia mea Iadul nu este altceva decat locul in care esti nevoit sa iti infrunti cele mai mari frici, este Purgatoriul prin care treci si iesi nou nout, este chinul si durerea necesara oricarei transformari. Ceea ce nu ne invata nimeni este ca drumul spre Rai trece prin Iad pentru ca omul va cunoaste linistea sufleteasca numai dupa ce va fi trait in Iad si iesit de acolo cu bine.

Nu are rost sa fugim. Consider ca este mai bine pentru noi sa evoluam constient, cand inca suntem in plan fizic. 

Imi doresc ca aceasta revelatie pe care am avut-o si pe care o impartasesc cu tine sa iti foloseasca in vreun fel. 

Pana data viitoare iti doresc numai bine. 

Cu drag, 

Doctorul de Suflete

UN RAZBOI FALS

Ascultam o melodie dimineata si am avut un fel de revelatie: razboiul dintre barbati si femei este indus. Cred ca ei sunt la fel de satui de el asa cum suntem si noi, sau o parte dintre ei sunt satui de razboiul asta la fel cum si o mare parte dintre noi sunt.

Plecand de la teoria conform careia femeile si barbatii provin de pe planete diferite, avand in vedere energia predominanta care ne face sa functionam, si de la ideea ca Pamantul este locul in care ne-am dat intalnire, am facut un pas inapoi ca sa am o privire de ansamblu al intregului tablou. M-am trezit spunand „hei, dar asta nu e razboiul meu! asa am fost invatata, ca suntem in razboi.”

Ceea ce se intampla astazi intre noi este rezultatul unei dezbinari induse. Spun induse pentru ca natural barbatii iubesc femeile si sunt atrasi de ele organic, iar femeile iubesc barbatii si sunt atrase de ei. Daca oferi unuia dintre ei posibilitatea sa aleaga intre intalnirea cu amicii si cea cu persoana pe care o iubeste in mod cert va alege persoana iubita (cazul este valabil numai in cazul in care iti iubesti cu adevarat partenerul/ partenera. nu se aplica in cazurile in care vegetam in relatii toxice si nu avem curajul sa facem nimic).

Oamenii isi canta predominant iubirea: ei canta despre o ea la care viseaza sau dupa care plange, ele la fel.

E ca si cum la inceput in tabara barbatilor a existat un individ  care a fost respins de una dintre femei pentru ca nu simtea nimic pentru el , iar el, orgolios si plin de ciuda, a inceput sa-i convinga si pe ceilalti ca femeile nu sunt bune de nimic, ca te inseala si te mint si sunt ca niste vulpi. I-a privat de proria experienta si i-a instruit sa nu-si deschida niciodata inima in fata femeii pentru ca, negresit, aceasta i-o va lua. In tabara femeilor , cea dezamagita de el le-a invatat pe toate ca pe barbati nu te poti baza si ca nu merita sa le oferi dragostea, ca ei nu sunt interesati de ce poarta o femeie in suflet si sunt doar animale care alearga dupa imperechere.

In felul acesta timp de secole cele doua tabere au fost in razboi. Au mai scapat cand si cand indivizi care s-au indragostit, dar s-au ferit fata de camarazii lor care ii luau peste picior „ce-ai facut , omule? Te-ai inmuiat? Ti-a luat mintile o fusta?” De parca jurasera credinta unui cod de onoare ca niciodata nu isi vor arata adevaratele sentimente fata de femei si se vor purta dur si distant ca sa nu cada cumva in mrejele dragostei, pentru ca atunci vor fi pierduti… atunci chiar vor fi fericiti, si numarul celor care erau impotriva femeilor scadea. De parca au jurat sa cunoasca „inamicul”, sa-i descopere punctele slabe si sa-i aplice lovitura fatala.

Asa vad eu  tabloul interactiunii dintre barbati si femei.  Scaparile care exista sunt ale acelora care si-au ascultat mai degraba inimile decat sfaturile cercului social in care au crescut.

Am descoperit, cu bucurie,  ca vine puternic din urma o generatie de oameni care pun mai putin pret pe experientele parintilor care ii sfatuiesc „de bine” si mai mult pe intuitia lor si pe propriile experiente.

Analizati-va subconstientul si descoperiti care sunt primele invataturi, sfaturi oferite de parinti sau de cei care v-au educat vis-a-vis de sexul opus. Atitudinea pe care o aveti vis-a-vis de sexul opus este rodul propriilor voastre experiente sau al experientelor parintilor sau prietenilor induse voua?

Tare mi-as dori sa traiesc ziua in care barbatii si femeile nu mai sunt in razboi. Si mi-as mai dori sa pot sa o iau de la capat cu descoperirea pe care am facut-o oarecum recent.

Pana atunci va doresc tuturor sa aveti o calatorie plina de iubire pe aceasta planeta.

Cu drag,

Doctorul de Suflete

DESPRE CREATIE SI NU NUMAI…

Ma uit la un documentar interesant „The nature of Existence” care incearca sa gaseasca raspuns la intrebarile „care este scopul nostru in viata?” , „de ce existam?”. Majoritatea se raporteaza la un Dumnezeu, indiferent de religia al carui adept este. Majoritatea vorbesc despre un Dumnezeu exterior la care apeleaza in cele mai grele momente ale vietii.

Privind marturiile acelor oameni am o revelatie: Dumnezeu este acea parte din interiorul fiecaruia la care apelam cand ne simtim fragili. Este punctul la care ne raportam, reperul nostru. El nu se afla nicidecum in exterior ci in adancul sufletului nostru si il gasim numai daca suntem deajuns de curajosi sa bajbaim prin intuneric o vreme cu certitudinea ca dupa intuneric intrezarim lumina din care am fost creati.

Daca privim mereu spre cer si ne rugam ne simtim departe. Dumnezeu, Creatorul nostru al tuturor, nu ne raspunde dinafara, tot o voce in interiorul nostru ne transmite mesajul.

De ce ne este atat de frica sa descoperim ca adevarata putere este in interiorul nostru? De ce ne este frica sa vedem cat de mareti putem fi, cat de stralucitori?

Din experienta proprie stiu ca iadul si raiul sunt trairi, sunt perceptii ale sufletului. Iadul intruchipeaza cele mai mari temeri ale noastre care ne bantuie pana in momentul in care avem curajul sa le confruntam si sa le depasim invatand o lectie din asta. Raiul este punctul de multumire si satisfactie sufleteasca spre care tindem. Am fost speriati inca de mici prin educatia religioasa ca in cazul in care ne abatem de la o anumita conduita morala pierdem dreptul la rai, dupa moarte.

Inclin sa cred ca dupa moarte nu exista nimic, si ca adevarata sansa pentru suflet este in timpul vietii, cand esti intrupat, materializat. Cred ca suntem programati sa ne fie teama de moarte tocmai pentru ca adevarata sansa este in timpul vietii. Nu ne putem pacali pe noi, nu putem pacali pe nimeni pentru ca totul se intampla in interiorul fiecaruia. Spun ca inclin sa cred pentru ca nu am nici o dovada palpabila, doar asa simt eu.

Am fost educati si obisnuiti sa asteptam mereu ajutorul dinafara. Cea mai mare temere a omului: RESPONSABILITATEA. De ce sa fiu eu responsabil? Daca nu reusesc pe cine dau vina? Pe cine ma supar eu daca nu-mi reuseste?

Omul cand incepe incursiunea cunosterii de sine incepe cea mai grea calatorie a vietii lui. In coclaurii sufletului se ascund multe laturi ale personalitatii noastre de care ne este rusine, care nu am vrea sa se afle ca exista in noi. Am o surpriza pentru voi: toti avem de toate inauntrul nostru. Dezvoltam acele caracteristici asupra carora zabovim mai mult, fie ca le alimentam cu energie pozitiva, fie ca le alimentam cu energie negativa.

Traim cu teama de a nu fi singuri, de a nu fi acceptati. Facem orice pentru a fi iubiti si acceptati dar nu ne trece prin minte sa facem noi insine asta in primul rand. Asteptam recunoastere si apreciere, respect de la oamenii din jurul nostru dar nu ne respectam pe noi insine. De ce spun asta? Pai ia sa vedem: cata grija aveti de corpul vostru? Cata grija aveti de visele voastre si cata energie investiti in ele? Cata atentie va acordati?

Cand am spus ca a avea grija de propria persoana este gestul de maxim respect pe care il poti face fata de cei din jurul tau am fost catalogata drept absurda si egoista. Oare se numeste respect impovararea celor din jurul tau cu lucrurile pe care n-ai reusit sa le faci? Oare se numeste respect atunci cand ii responsabilizezi pe altii cu prorpia-ti reusita si fericire?

Aici ma refer la cazurile in care devenim poveri pentru oamenii din jurul nostru si ii sufocam in asa fel incat evolutia lor devine imposibila. Daca noi nu putem, de ce sa poata altul? Nu?! Cam asta este mentalitatea.

Atunci cand dai spatiu persoanelor de langa tine vei primi neconditionat iubire, ajutor, comapsiune pentru ca oamenii ofera inzecit mai mult cand nu sunt constransi decat atunci cand li se pune in vedere „o datorie”. Datoria nu are nimic in comun cu dragostea, cu iubirea. Din iubire se naste viata, datoria da nastere cel mult unor frustrari, unor goluri imense. Vreau sa vad eu pe cineva care isi plateste datoria la banca cu veselie in suflet. N-am intalnit pana acum.

Nici o transformare nu se face fara un sacrificiu si fara o infruntare a unei temeri. Atunci cand esti convins ca inauntrul tau, in micutele particule ce formeaza impreuna ADN-ul tau, exista esenta de Dumnezeu, exista acea forta care te trece oceane si muta muntii din calea ta, abia atunci stii ca esti pe drumul cel bun.

Ne este teama de ce se afla inauntrul nostru pentru ca nu avem capacitatea sa iertam lucrurile pe care le consideram de neconceput. Este de neconceput sa minti, este de neconceput sa inseli, este de neconceput sa urasti, este de neconceput sa curmi o viata… si cu toate astea toti am facut asta in anumite stadii ale vietii noastre. Exista mai multe feluri de a minti, de a insela, de a uri, de a omori viata intr-o fiinta.

Nu te scuza faptul ca ai spus o minciuna care tie ti se pare inofensiva, este tot minciuna – altuia ii poate schimba viata. Nu te scuza faptul ca ai inselat indiferent de motivatia, de cauza care te-a determinat sa o faci. Nu te scuza faptul ca ai taiat aripile cuiva chiar daca nu i-ai infipt un cutit fizic in inima, zi de zi multi oameni infig „cutite” verbale in inimile semenilor, si prin actiunile lor lipsite de iubire ii omoara incet. Nu te scuza faptul ca tu nu ai omorat brusc si violent, cum o face un criminal condamnat de societate, si ai facut-o in timp si mascat. Lucrurile care nu se vad nu sunt mai putin grave decat cele evidente si palpabile. 

De fiecare data cand nu iti manifesti iubirea, manifesti opusul: ura, indiferenta, frica.

Toti avem inauntrul nostru si lumina si intuneric. Depinde de fiecare ce manifesta cu precadere.

Daca o alta fiinta ne-a facut rau, indiferent de fapta pe care o consideram noi ca fiind rea, vom trai altfel cand o vom ierta gandindu-ne plini de compasiune ca omul acela se lupta in intunericul lui si ii este tare frica.

Nimeni nu va face rau altcuiva atunci cand se simte in siguranta, atunci cand se simte iubit, ci o va face cand se simte vulnerabil, incoltit, singur, fara iubire. Multi nu sunt constienti de asta si chiar daca sunt constienti nu pot comunica, nu pot cere ajutorul. 

Este de ajuns ca schimbarea sa porneasca din interiorul unei persoane care are capacitatea de a constientiza toate acestea. Toti avem in noi potentialul numai ca avem ritmuri diferite, exact ca la scoala: unii elevi pricep mai repede lectia, altii au nevoie de mai mult timp si metode diferite. 

E de ajuns sa gandesti ca Dumnezeu este inauntrul tau si are nevoie de tine sa il manifesti prin alegerile tale. 

Cu drag,

Doctorul de Suflete

RASPUNSURILE SUNT INAUNTRUL FIECARUIA

Viata este facuta din alegeri… este o afirmatie pe care am citit-o, la care am reflectat si am gasit ca face parte din adevarurile mele de viata.

Exista adevarul general, acea multime de notiuni general acceptata de comunitati, si exista adevarul personal, acel set de notiuni care rezoneaza in interiorul sufletului nostru ca fiind adevarat. In general am avut o problema sau, mai degraba, o rafuiala cu adevarul general valabil. L-as fi putut accepta in cazul in care noi, oamenii, am fi fost identici … dar nu suntem. Avem un suflet care reactioneaza aproximativ similar la stimuli insa suntem particularizati prin multitudinea de experiente acumulate inca de la prima gura de aer terestru.

Inca din momentul in care am constientizat ca inauntrul meu exista un adevar care nu coincide cu cel general adoptat am inceput cautarea. Cele doua sabloane nu se potriveau. Au inceput intrebarile: „de ce exista diferente?” „de ce simt altfel daca adevarul care am fost invatata ca exista este unic?”.

In fiecare dintre noi exista inca un copil care cauta ajutorul inafara lui. Unii dintre noi ingroapa adanc acel copil insa nevoile lui raman. Cat traim invatam sa mergem, din mici creatori ne transformam treptat in persoane care incearca sa se adapteze mediului in care intra, ne impiedicam de multe ori, plangem de cele mai multe ori si tot de atatea ori cautam in exteriorul nostru acel „parinte” care sa ne ridice, sa ne ia in brate si sa ne spuna o vorba buna, sa ne sarute pe frunte si sa ne arate cum sa procedam data viitoare ca sa evitam durerea.  Multi dintre noi nu realizeaza ca aceste cautari pe care le avem la varsta maturitatii biologice exista pentru ca acel copil din noi nu a gasit pana in acest moment ceea ce a avut nevoie mereu – sprijin si iubire neconditionata.

Societatea umana ne-a determinat sa ne adaptam tiparelor impuse de sute de ani, cu mici modificari dar nu esentiale.  Ajungem la maturitate biologica, trebuie sa ne vedem de viata noastra si sa devenim cineva pentru ca asa trebuie sau pentru a intra in „randul lumii” insa uitam treptat de acel copil dinauntrul nostru care striga „Am nevoie de afectiune! N-am disparut! Hei! Ma vezi? Ma auzi? Sunt aici! Nu ma parasi!”. Intervin apoi reguli de conduita e genul „ai vazut tu oameni mari care plang?” , „e rusine!” sau „revino-ti! peste tot e la fel!” . Am invatat sa fugim de noi insine, sa ne ascundem… atat de bine incat am ridicat sportul acesta la rang de arta.

Si eu am pornit pe drumul cu intrebari, cazaturi si bube aferente si ridicam privirea cautand „parintele” sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul va fi in regula, ca ma iubeste indiferent ce rahat am mai facut si de data asta. La un moment dat am crezut ca acel „parinte” imi este o prietena, ulterior am crezut ca este iubitul de langa mine si, mai tarziu, am materializat acel „parinte” lipsa in mentorii pe care i-am intalnit.

Un lucru imi scapase vederii: si acei oameni au aceleasi nevoi ca si mine, si ei au nevoie de iubire, si ei au intrebari la care nu au gasit raspunsuri, si ei sunt copii … la fel ca mine.

Devenisem sufocanta cu nesiguranta mea si cu aviditatea de a gasi raspunsuri la intrebarile mele. Am crezut cumva ca sunt ei mai sus decat mine si ca ma pot proteja oferindu-mi alinare prin impartasirea unor raspunsuri. Insa nu este in totalitate adevarat.

Un maestru se poate materializa in orice: poate fi un om pe care il intalnesti si iti impartaseste din experienta de viata, poate fi un om de care te lovesti accidental sau nu pe strada, poate fi o stire la televizor, o melodie sau poate chiar un film. Important este sa vezi, sa recunosti acel maestru atunci cand il intalnesti indiferent de forma pe care o ia.

Maestrul meu s-a materializat in cativa oameni pe care i-am intalnit, in multe melodii si in foarte multe filme pe care le-am vazut si carti pe care le-am citit.

Astazi, la finalul unui nou film vazut (The Answer Man  / Arlan Farber – Omul cu raspunsuri), realizez ca raspunsurile tuturor intrebarilor mele au fost in interiorul meu insa am avut in permanenta nevoie de un catalizator, acel ceva care sa faca posibila observarea si gasirea acelui raspuns.

Cautam in zadar raspunsurile in experientele altora pentru ca noi nu traim viata altora, o traim pe a noastra, nu avem bagajul emotional al altora, ci il avem pe al nostru. Din acelasi motiv perceptia noastra difera de a altora. E ca si cum am incerca sa aplicam o formula nepotrivita problemei si ne intrebam de ce nu ne iese rezultatul.

Da, recunosc! De cele mai multe ori sunt paralizata de frica. Mi-e teama ca alegand un anumit drum in loc de altul voi gresi teribil. Intru in panica si imi doresc sa am pe cineva langa mine care sa imi poata oferi protectia si iubirea de care am nevoie. Da, e posibil sa gresesc, e posibil sa si sufar un pic … sau mai mult… dar cine poate spune cu exactitate care este drumul bun si ce inseamna „gresit” si „bun” pana la urma? Sunt lucrurile „bune” pentru mine valabile pentru toti?

Cert este ca atunci cand nu vezi clar lucrurile prin lentilele ochelarilor iei o bucatica de matrial si le cureti. La fel putem face cu lentila ochiului nostru interior, pentru ca acolo exista o mare de raspunsuri la ce ne framanta. Si daca pana la urma nu ne descurcam sa curatam cum trebuie lentila aia exista mereu un prieten care ne poate ajuta insa acel prieten nu poate vedea pentru noi.

Cu multa dragoste,

Doctorul de Suflete