Archive for the ‘GANDURI’ Category

CARE ESTE PRETUL TAU?

La un moment dat in viata incepem sa ne dorim anumite lucruri si sa constientizam asta. Fiecare lucru pe care ni-l dorim are un pret, chiar daca unele ni se par gratuite, chiar daca ni se pare ca primim un dar, ei bine, nimic nu este ceea ce pare.

Toata lumea functioneaza pe baza legii schimbului de energie, fie ea efort, timp sau bani. Intr-un fel sau altul ca sa obtii ceea ce iti doresti platesti un pret si toata aventura incepe inca din copilarie.

Tot ce suntem invatati sa facem este de fapt un dresaj – nu primim nimic daca nu oferim ceva in schimb: “daca nu te potolesti nu mai iesi afara”, sau “iti iau jucariile”, “daca nu inveti ce iti dam noi vei primi nota mica”, “daca ma superi nu te mai iubesc”, “daca nu vrei sa te joci cu mine nu mai sunt prietena ta”. Dresajul incepe cu lucruri simple, ca orice lectie, urmand sa creasca in complexitate pe masura ce am asimilat lectiile vechi.

“Daca vii imbracat asa la serviciu poti sa stai acasa”, “daca nu executi ce ti s-a spus… sa stii ca sunt sute de doritori la usa care asteapta sa intre pe postul tau” sau in viata personala “daca nu ma asculti, plec”, “daca nu iti convine, pleaca”, “daca te-ai ingrasat, nu te mai iubesc”, “daca vrei sa schimbi ceva in viata ta, daca vrei sa evoluezi ca individ – ti-ai gasit pe altul /alta, nu ma mai iubesti/ m-ai abandonat”.

Teoriile alea despre iubirea neconditionata sunt basme pentru adormit copiii. Nimeni nu te iubeste cu adevarat decat in masura in care ii satisfaci o anumita nevoie – asadar exista cel putin o conditie.

Pornind de la premisa ca lectia asta ne este clara ne intrebam „care este pretul pe care sunt dispus sa il platesc ca sa:

  • Am o relatie dupa modelul X
  • Am copii
  • Am un job bun
  • Am o casa frumoasa
  • Calatoresc si sa ma distrez?”

Sa luam exemplul relatiilor unde ceea ce vedem afisat in public nu are de multe ori nici o legatura cu ce se intampla acasa. Tu vezi un cuplu pentru o clipa in existenta lui si habar nu ai ce compromisuri face unul din parteneri, sau amandoi, ca acel cuplu sa existe, pentru vreun motiv sau altul.

Te intrebi ce vrei? Sa petreci o viata in solitudine sau sa renunti la o parte din tine ca sa ai un partener? De ce isi aleg oamenii parteneri de viata? Ca sa acopere un gol sau o neputinta, sau ca sa isi faca viata mai frumoasa?

De ce spun asta? Pentru ca eu ca individ am ajuns sa ma cunosc destul de bine si imi este minunat cu mine asa cum sunt. Socializarea cu alti indivizi mi se pare un bonus. Ah, da, si e fain sa faci sex cu un partener compatibil cu tine. Dar daca eu sunt multumit si fericit cu mine asa cum sunt, singura conditie pentru care as accepta sa intru intr-o relatie este sa imi imbunatateasca viata, nu sa ma traga in jos. Situatiile de genul acesta sunt rare pentru ca exista putini indivizi care intra in relatii pentru a simti viata. Majoritatea intra in relatii pentru a satisface o nevoie, sau mai multe. Unii au nevoie sa se simta iubiti, sa fie validati, altii asa se simt in siguranta, altii vor sa isi construiasca o casa si le este dificil din punct de vedere financiar, altii vor copii, altii o fac ca sa fie in randul lumii (asta bate la cur toate motivele existente). Fiecare avem un plan cu viata noastra, un plan pe care ni l-am facut cam de pe vremea in care am inceput sa infruntam viata. Daca tu intri intr-o relatie care iti pune in mod constant frane pentru ca e prea repede, sau prea mult sau infricosator, viata devine o munca, o corvoada.

Au existat femei care in ciuda sfatului medicului de a nu face copii, au incercat si nu le-a fost bine (stiu ca multe au incercat si le-a fost ok dar nu fac referire la asta acum, altceva vreau sa subliniez). E momentul ala in care iti fortezi norocul, in care nu accepti ca e posibil ca in viata asta roul tau sa fie altul.

Sunt oameni care isi doresc un anumit serviciu si accepta sa munceasca si sa fie platiti mai putin decat valoreaza munca lor, si asta doar ca sa mentina un anumit standard de viata. Platesc excesiv cu timp iar banii pe care ii castiga nu isi mai au rostul.

Discutam cu niste prieteni despre certurile din cuplu, despre manifestarile partenerului pe care trebuie sa le accepti daca vrei sa mergi mai departe. Ideea este ca lucrurile astea, pe care eu una le detest (lipsa de respect, incapacitatea de a comunica fara sa jignesti, egoismul si relaxarea mi-se-rupista) sunt inerente in cuplu  si am ajuns sa ma intreb: oare sunt dispusa sa renunt la linistea mea, la pofta mea de viata, la viteza cu care sunt obisnuita sa iau decizii si sa imi schimb viata doar ca sa fiu partenera cuiva? Oare sunt dispusa sa platesc pretul asta?

Cat timp si energie sunt dispusa sa consum pe un job mediocru, inconjurata de oameni care nu te respecta ca individ ci te privesc ca pe o resursa? Sunt unii care isi trateaza sosetele din picioare mai frumos decat partenerii de munca.

Stiu multi care se uita cu invidie sau cu o oarecare uimire la cei care aleg sa paraseasca mediul confortabil al cunoscutului (cunoscut confortabil si care nu le face neaparat bine) si se arunca in necunoscut in incercarea de a- si crea viata la care au visat in loc sa astepte sa le pice din cer dupa rugaciunea de duminica. Cati ar fi dispusi sa faca saltul asta in necunoscut, sa o ia de la capat de zeci de ori? Daca tu, ca individ, consideri de neconceput mutarea asta de ce ai fi invidios pe cel care a facut mutarea si a obtinut ce si-a dorit? El a platit pretul.

Totul in viata se rezuma la ce iti doresti sa faci si care este pretul pe care esti dispus sa il platesti. Atata timp cat nu esti constient de jocul asta traiesti cu impresia ca s-a comis o mare nedreptate. Nu este o nedreptate ci este o lege simpla, obiectiva a schimbului de energie in natura.

Reclame

VA ROG TREZITI-VA!

Văd tot mai des postări în care adulții se mândresc cu rezultatele deosebite ale unor copii la fel de fel de concursuri internaționale. La o primă vedere ești tentat să spui “copiii ăştia sunt apreciați și iubiți”. Eu nu văd lucrurile chiar așa. Dincolo de tabloul acesta feeric, eu văd niște adulți cu vise frânte care își proiectează neputința asupra odraslelor, şi niște copii care își iubesc părinții atât de mult încât ar face orice sa îi vadă fericiți. Asta incluzând sacrificarea orelor de joacă sau de interacțiune cu alți copii. Copiii care câștigă medalii la concursuri internaționale se joacă făcând exerciții la mate, la 8, 9, 10 ani, vârstă la care eu mă jucam toată ziua pe-afară cu amicii de la bloc. Asta nu m-a făcut mai proastă la învățătură (am terminat ASE – Finanțe Bănci, fără pile și spăgi, legănându-mi copilul în timp ce învățam), ba chiar mi-a dat ceva în plus – capacitatea de a relaţiona sănătos.

Este minunat că sunt instruiți şi excelează într-un domeniu, însă asta e doar antrenarea capacității de memorare. Ne concentrăm pe competitivitate. Fiecare își dorește ca propriul copil să fie cel mai bun. Cel mai bun e doar un loc. UNUL. Lupta aia pentru locul unul, crema cremelor, asul din cărți, se lasă cu sacrificiul relațiilor interumane.

Unii vor spune că exagerez. Da?! Când ați privit ultima oară în jur, să analizați tabloul general al societății prezente? Câți prieteni buni aveți în prezent? Nu mă refer la cei care vă umplu listele de Facebook și care dau like la postări, nici la ăia care vă sună mereu să se plângă. Ăştia sunt o specie aparte, care au bani pentru orice, dar nu pentru psiholog. Când spun prieteni, mă refer la oamenii ăia care vă știu toate buzunarele, chiar şi pe alea rupte, care au plâns împreună cu voi, au râs cu lacrimi împreună cu voi, care au avut curajul să vă împărtășească visele, cărora le-ați împărtășit voi visele şi nu v-au pus tălpi sau v-au tăiat aripile. Câţi dintr-ăştia aveți în viața voastră?

Toate diplomele din lume și toate joburile de top din lume nu pot înlocui oamenii care îți hrănesc sufletul.

Ce fel de viață doriți copiilor voștri, când îi antrenați să fie buni executanți, dar inapți să lege și să dezvolte relații interumane sănătoase? Alegeți varianta comodă vouă? Cine v-a păcălit spunându-vă că educarea şi creşterea unui om nou e de fapt despre voi? Sunteți atât de buni încât v-ați hotărât că un om nou nu ar trebui să aibă propriul drum și propria personalitate, ci mai degrabă să fie niște replici eșuate ale voastre?

Ei au venit să ne învețe pe noi toți cum să iubim și să ne lăsăm iubiți. Ar face orice să fie iubiți, să îşi vadă părinţii mulţumiţi. Vă rog, treziți-vă! Nu le ucideţi inocenţa. Nu repetaţi greșelile părinților voștri. Și eu fac parte din generația celor pe care părinții îi mânau de la spate pe repede înainte și îmi tremura sufletul pentru fiecare notă sub 8, pentru că atunci nu venea Protecția Copilului dacă mi-o luam pentru o notă mică. Cu toate astea, eu am avut o copilărie, am explorat, mi-am cunoscut mediul, am interacționat cu oamenii de mică. Cărțile sunt minunate, dar ele sunt pline de… experiențele altora, care nu se compară cu propria experiență.

Nu vă sechestrați copiii la masa de lucru. Educați-i să fie oameni întâi!

…CEEA CE PARE

Ora 01:30. Caldura apasatoare. Aparent toata lumea doarme, ca atunci cand eram copii si ne puneau adultii sa dormim dupa-amiaza ca sa mai respire si ei nitel, iar unii dintre noi dormeau insa altii tineau ochii inchisi si le tremurau pleoapele asteptand sa treaca patrula. Asa si eu, doar ca fara patrula. Ascult linistea de afara. Din cand in cand mai trece cate o masina sau cate un grup adunat cine stie de pe unde. La un moment dat linistea este sfasiata de zgomotul rotilor de fier pe sine. Trece un tren in viteza. Pentru o secunda încerc sa ma pun in pielea conductorului. Wow! Sa conduci noaptea trenul. Cum o fi? Cum o fi sa nu dormi noaptea in patul tau pentru cativa bambilici in plus? Eu cred ca trist.

Multi aleg sa munceasca noaptea, in zile in care altii sunt liberi sau e sarbatoare si nu din pasiune, ci pentru doi bani in plus, sau pentru ca „nu au de ales”. Ii fac acesti doi bani pe oameni mai fericiti? Ma indoiesc.
Te uiti in jurul tau si ai impresia ca toti sunt mai fericiti decat tine pentru ca au casa aia mare cu gradina frumoasa,  pentru ca au masina aia calumea sau jobul ala mai bun, mai curat, mai bine platit.
Uita-te cu atentie. Esti sigur ca vrei viata lor? Priveste-le ochii. Iti par ochi de oameni fericiti?
Pentru unii indivizi invidia altora este o confirmare a valorii lor. Dar cei care invidiaza, care vor macar pentru o clipa sa fie altcineva, ar trai si viata invidiatului? Nu de alta, dar vine la pachet cu totul.
Oamenii traiesc vieti goale umplute cu decupaje din reviste. De ce incercam atat de mult sa fim ca altii? Ii vedem fericiti si ne gandim, probabil, ca asta e solutia.
Ni se vinde ceea ce avem in noi la un pret exorbitant: timpul din viata noastra.
„Daca o sa ajung director de banca o sa am mai multi bani, o sa imi cumpar haine mai bune, casa mai buna, poate daca banca nu e de cacat o sa am masina de la firma. Si ce daca ma prinde ora 21 in birou. Daca am familie acasa nu pleaca nicaieri. Acolo va fi si maine. Daca nu am familie acasa nici nu o sa am vreodata, pentru ca nu am timp de prostii. Eu fac bani …pe care nu apuc sa-i cheltui. Eu sunt omul modern, care nu mai are timp pentru relatii interumane”.
Oamenii sunt mai tristi si mai departe unul de celalat. Traim in era uratului, vulgarului, a lipsei de scanteie si de iubire.
Ma intreb de multe ori de ce continua oamenii sa vina pe planeta asta. Care-i scopul? Unii spun ca venim  „ca sa invatam sa iubim”, dar eu cred ca in locul din care venim toti stiu sa iubeasca si mai cred ca ne tot incapatanam sa venim aici ca sa vindecam planeta asta insa nu toti avem in noi puterea de a lumina in jurul nostru, multi se sting pentru ca mediul in care s-au nascut e mai puternic decat ei.
In lumea asta a reptilelor care folosesc oamenii ca pe baterii o lumina puternica reprezinta o amenintare. Esti invatat de mic ca trebuie sa muncesti din greu ca sa faci bani si tot ce faci trebuie sa fie legal. Dar cum se face ca legea exista pentru unii si pentru altii nu?
Trezeste-te si intreaba-te daca merita sa iti epuizezi corpul muncind ore suplimentare pentru un nou TV sau mobil, sau cine mai stie ce obiect care nu te va face fericit oricum.
Cum stiu asta? Pai stiu, pentru ca doar un om iubit, un om care are conexiuni profunde cu alti oameni este un om fericit. Exact! Nici o bere, nici o crema, nici un parfum sau pantof, ceas, telefon, etc. Nu sunt menite sa iti aduca fericire mai mult de cateva ore. Si apoi?
Gandeste. Rupe-te din valtoarea asta. Opreste-te o secunda si gandeste-te.
Fericirea a fost mereu inauntrul tau si nimeni nu ti-o poate vinde.

NAIV DE ROMANIA

Te nasti, esti educat si traiesti intr-un spatiu definit in continuare ca Tara (in cazul de fata – Romania). Sistemul din tara ta te recruteaza de mic, te invata cum sa fii astfel incat el, sistemul, sa obtina un profit maxim exploatandu-te.

Tara era intr-un fel pana acum 27 de ani. Ea avea alt fel de valori, alte clasificari. Apoi… valorile s-au dat cu cracii in sus.

Daca te ducea capul (erai istet SAU aveai o capacitate de memorare considerabila – sa nu le confundam) inainte de `89 studiai la un liceu bun apoi urmai cursurile unei facultati. Pentru a fi admis la cursurile fiecarei dintre cele doua institutii de invatamant sustineai examen la mai multe materii si daca aveai noroc te numarai printre aia mai buni dintre cei buni. Locurile din facultati se puneau la dispozitie in functie de cate locuri de munca puteau fi ocupate dupa finalizarea studiilor. Exemplu: De cati economisti avem nevoie pe piata? 200 bucati. Perfect! 200 locuri ASE.

Dupa toata sarada asta de studiu si transpiratiile de dinainte de examene sau de dupa ti se elibera o hartie, cartonata, numita DIPLOMA, care iti acorda privilegiul de a practica in domeniu.

Astazi nimic nu mai este cum era. Astazi pornesti la drum nestiind ce vrei, de cele mai multe ori. Daca nu ma credeti faceti un sondaj printre adolescenti, elevi de liceu, si intrebati-i ce vor sa faca cu viata lor. Multi va vor spune „aaa, nu stiu?!”. Asadar pornesti la drum si pe drumul asta apar tot felul de usi deschise. Pentru ca nu ai prea multa experienta de viata si nu ai fost ghidat corespunzator tinzi sa le iei la rand, ca doar esti in perioada de cunoastere. Daca pana acum cativa ani perioada de cunoastere era pana pe la 18 ani cand erai obligat cumva sa iti iei viata in maini si sa te intretii singur, adica sa zbori din cuib, acum perioada de experimentare si cunoastere se intide pana pe la 30, pentru unii chiar 35 de ani. Asa se explica existenta unor indivizi care pana pe la 30 de ani au fost doar studenti. Studenti care nu au muncit si care vor iesi la pensie, probabil, la 70 de ani.

In fine, ti se deschide o usa, intr-un domeniu care are sau nu ceva de-a face cu aptitudinile tale artistice – sa zicem ca un unchi, sau un prieten, te baga pe teava. Daca ai ceva papagal (aptitudine esentiala, un fel de As din cartile de joc) ramai pe post, chiar si asa, fara studii de specialitate si practica. Dupa o vreme, probabil din cauza controalelor sau cine stie din ce cauza esti trimis sa iti iei o hartie care sa iti dea dreptul de practica.

Pentru ca aventura sa continue te apuci de un curs. E plin de firme autorizate care iti promit ca fac din tine 13 din carti, crema cremelor. Platesti cursul, te duci sau nu la ore, si mimezi un examen. Orice se poate plati cu bani in ziua de azi, in Tara.

Impreuna cu tine la cursul ala mai sunt si naivi care ar vrea sa faca lucrurile intr-o ordine naturala – studiu, specializare, practica, diploma, job, happy ending. Pentru naivii aia, erorile alea de sistem, povestea se intampla usor diferit. Dupa ce termina cursul ala incep sa isi caute job dar nu gasesc pentru ca nu au prieteni sau unchi care sa le deschida usile pe unde trebuie. Astfel urmeaza o pleiada de interviuri de forma cu personaje arogante, care zambesc robotic la sfarsit, iti strang mana si iti dau un sunt in cur pentru ca tu nu detii parola necesara deschiderii usii aleia.

Toate cacaturile alea de cursuri, workshopuri, motivationale sunt degeaba. Ele sunt menite sa iti ia banii din buzunar. Chiar si cursurile alea „cum sa devii bogat” sunt facute ca sa iti ia banul nu sa te invete sa il faci.

Lasati naibii cursurile si workshopurile. D-aia sunteti saraci. Decat sa dai banii pe un curs mai bine pune mana si citeste carti. Toti inteleptii aia de vin si fac pe interesantii la cursuri de unde credeti ca au luat informatiile pe care vi le vand voua? Din carti.

Vrei sa te cunosti mai bine? Descopera lucruri pe care le poti crea si care iti fac placere. Stai de vorba cu persoane reale, cu prieteni, despre viata, viata reala. Pune mana si creaza ceva ca sa nu fii degeaba pe planeta asta. Fa un bine.

Reapropie-te de oameni si de natura, redescopera bucuria de a-ti prepara singur hrana.

Acum, dupa jdemii de ani traiti ca sa multumesc sistemul am ajuns la concluzia ca unele reguli sunt facute sa te tina in tarc si daca vrei sa traiesti altceva decat turma va trebui sa iti gasesti ouale si sa sari gardul. Poate dincolo de gard e lupul, … dar poate ca nu.

De unde stii daca nu incerci?

Conceptul „good guy”/ „bad guy” e relativ si nu se refera intotdeauna la relatia individ- individ, ci stat- individ.

 

 

MANDRIA DE A FI ROMAN

Drapel RomaniaIn ultima vreme imi tot sare in ochi „mandru ca sunt roman”. Am stat sa analizez de ce imi apasa butoane expresia asta de fiecare data. E ideea in sine sau este contextul in care este folosita?

E minunat sa ai o identitate, sa apartii unui spatiu, unei comunitati, sa ai traditii si valori. Toate acestea sunt condimentele care dau gust persoanei care esti. Fara ele nu ai fi tu, cel de acum.

Nu ma enerveaza un roman cu reusite exceptionale, care a descoperit ceva sau care a adus un aport la bunastarea comunitatii din care face parte si care spune „Sunt mandru de realizarile mele. Am muncit mult. Mi-am sacrificat mult timp personal din viata muncind pentru visul meu. Societatea din care fac parte m-a sustinut. Nu as fi putut realiza toate acestea fara suportul comunitatii. Sunt mandru ca sunt roman!”.

Nu mi-ar apasa butoane „mandru ca sunt roman” in contextul asta.

De obicei „mandru ca sunt roman” este fluturat in vant de indivizi fara vreun aport semnificativ la evolutia societatii din care face parte, indivizi care nu au avut curajul sa isi urmeze visele, indivizi care au spus ce putin o data cuiva „n-ai sa reusesti”. „nu merita efortul”, „vei sfarsi la fel ca toti cei care au incercat”, „stiu eu pe cineva care a incercat sa faca asta si dupa un an a renuntat. Nu a mers”, „esti nebun!”, indivizi comozi care au preferat confortul muncii si sacrificiului timpului personal.

Si atunci vine intrebarea ” de ce esti asa mandru ca esti roman?” . De unde vine mandria asta? Ce o determina sa iasa la suprafata? De unde izvoraste? Ce vis ai avut si ai avut curajul sa te arunci peste prapastie ca sa il transformi in realitate? Pe cine ai ajutat sa isi realizeze visul? Ce aport ai tu la succesul cuiva? Ce aport ai la evolutia societatii din care esti asa mandru ca faci parte?

Societatea romaneasca traieste un paradox: pe strada ne injuram, nu dam doi bani pe cel de langa noi, care e si el roman – impreuna tu, el, ea, ei, noi formam o comunitate, vorbim o limba, avem in comun o istorie si ceva traditii – dar cand cineva castiga vreo competitie internationala brusc suntem mandri ca suntem romani. E posibil ca una din persoanele pe care le-ai injurat pe strada sa fie unul din geniile de care esti asa mandru. Nu e un pic contradictoriu?

Dar nu e nici macar asta. Nu e mandria ca un concetatean are o reusita personala. E o mandrie izvorata dintr-o frustrare ancestrala, din neputinta, din dorinta de a auzi ca si capra vecinului a crapat ca sa nu fii singur in mizerie.

Acum ceva vreme eram condusi de un om fara educatie care, in ciuda faptului ca ne calca in picioare ca pe covor, aparea la televizor laudandu-se ce grozav e poporul roman, ce realizari a avut, cum ne situam noi in varful piramidei. Astfel poporul roman a invatat ca e ok sa fie calcat in picioare atata vreme cat primeste si lauda si recompensa de rigoare. Dupa ce a cazut regimul comunist ne-am trezit liberi in lume cu atitudinea de superiori si super-valorosi. Am avut un soc cand vest-europenii ne-au dat peste nas. Scroafa cand cade din pom … masa x distanta… doare rau cand atinge pamantul. Gravitatia e nemiloasa dar are si ea un scop, sa te faca mai puternic. Nu am invatat nici lectia asta. Multi inca mai cad din pom si acum. E plina Europa de romani mandri care cred ca le stiu pe toate, si-o iau peste ochi de la straini apoi maraie printre dinti ca strainii sunt niste scarbe invidioase pe valoarea noastra.

Si ma intreb inca o data: de ce sa fiu mandru ca sunt roman? Cu ce sunt eu mai cu mot decat altii? Ce mi-a dat mie societatea in care m-am nascut inafara de o programare eronata?

Ce incercam noi de fapt sa demonstram? Pe cine vrem sa convingem? Pe noi sau pe restul lumii?

Acum cateva zile am citit un titlu de articol ” o romanca a luat cele mai bune rezultate la Cambridge dar romanii nu dau mai departe stirea pentru ca nu ii intereseaza”. Am lasat un comentariu in care le comunicam celor cu stirea ca poate romanii ar impartasi daca stirile nu ar mai folosi limbaj de lemn si ar reflecta realitatea (fata avea rezultate excelente la testul Cambridge, nu la Universitatea Cambridge). Mi-a raspuns un roman mandru ca pune pariu ca eu promovez manelari dupa culoarea pe care o am.

Si atunci ma intreb inca o data: de ce sa fiu mandra?!

Mandria izvoraste din orgoliu. Orgoliul exacerbat genereaza razboiae.

Poate ar fi minunat doar sa ii sustinem pe cei care vor sa realizeze ceva in viata asta in loc sa le punem bete in roate – stim cu totii in ce fel Statul Roman sustine educatia, sportul sau cercetarea – poate ar fi minunat sa ne simtim inspirati de cei care reusesc si in loc sa fim mandri sa ii felicitam pe cei care au reusit si sa ne bucuram ca exista sansa de a ajunge oriunde ne propunem daca vrem cu adevarat. Poate ar fi minunat sa incepem sa ne respectam.

Este foarte usor sa distrugi vise atunci cand nu ai avut niciodata unul.

MA DOARE SI NU POT…

Nu imi trece. As vrea sa pot sa ma detasez emotional de tot ce s-a intamplat dar nu pot. Ma bantuie marturiile celor care au fost acolo…. copii… copii… Dumnezeule mare! Oameni care au fost ieri si cand s-a facut azi nu mai erau. Oameni care ieri radeau, aveau planuri, sperante, iubeau, credeau in ceva… Alti oameni a caror viata nu va mai fi la fel nicicand. Oameni care cauta disperati alti oameni. As vrea sa uit. As vrea sa fiu o ignoranta sa pot sa merg mai departe fara sa plang cand ma gandesc la sufletele alea. Cred ca dintre toate modurile in care poti muri asta e cel mai groaznic. Se intampla accidente mereu in lumea asta dar parca atunci cand cade un avion te astepti un pic – avioane cad mereu din cer – , cand se intampla accindente cu masini sau trenuri, cutremure, bombe, atentate parca undeva intr-un colt al mintii asociezi intamplarile astea cu rezultatul dezastruos. Dar un concert?! Un nenorocit de concert la care unii s-au dus cu copiii?! Un iad in 30 de secunde?! Nu imi pot gasi linistea ….si sunt departe… si parca simt cum din durerea asta se naste o ura inimaginabila fata de ignoranti si trantori, sobolanii si lipitorile care si-au batut joc de ani si ani de oamenii frumosi din Romania. Nu pot sa spun ca sunt patrioata dar iubesc oamenii si in Romania stiu multi oameni frumoși,  trandafiri care se zbat sa creasca intr-o gradina napadita de buruieni. E tare greu sa mai crezi in ceva cand se surpa lumea in care traiesti. Nimeni nu merita asa ceva. Desi stim cu totii ca moartea e ceva natural a devenit tot mai rar conceptul de „s-a dus de batran ce era”. Plati karmice, vieti planificate, vieti de dupa viata… nu mai stiu… prea multa durere, prea putina iubire.  Cum sa ai putere sa mergi mai departe? Cum sa te lasi pe mana unor ignoranti? Si totusi fiecare dintre noi se lasă pe mana unor ignoranti atunci cand urca intr-un autobuz, tramvai, metro care nu functioneaza cum trebuie, atunci.cand pleci la drum si nu stii ca intr-o Romanie europeana drumurile au capcane… bombe cu ceas. Ne asumam in fiecare zi posibilitatea mortii. Plecam la drum fara sa ne gandim ca poate fi unul fara intoarcere. Daca am stii… oare ne-am imbratisa mai des apropiatii? Le-am spune mai des ca ii iubim?

Ma doare sufletul si plang… plang cu noduri si nu inteleg… Sunt prea mica sa inteleg. Ma doare pentru ca te doare, pentru ca il doare si pentru ca o doare , pentru ca eu si tu si noi, ceilalti suntem un corp, mai multi intr-unul. Si stau si citesc neputincioasa si mi-as dori o super putere sa pot sa extirp raul, marsavia si ignoranta de pe pamantul asta… dar stiu ca nu se poate. Stiu ca atunci cand nimic altceva nu se poate imi mai ramane doar sa iubesc, pentru ca iubirea nu moare niciodata.

 

CREDINTELE SI RESPECTUL

Zilele trecute ma plimbam spre casa, de la treburi. Plouase si promitea inca un dus asa ca am grabit pasul. Din sens opus la un moment dat trece o tipa care canta destul de tare un cantec de nemultumire la adresa oamenilor „and all the people are blind” (si toti oamenii sunt orbi).

In acel moment m-am gandit „si ce? Ce i-o pasa ei daca oamenii sunt orbi sau nu?” Adica, pana la urma, de ce ma roade pe mine asa de tare ce credinte are X-ulescu sau Pixulescu?

Nu stiu exact ce a generat nevoia oamenilor de a schimba credintele altora. O varianta ar fi nevoia de putere si  recrutarea: cu cat am mai multi de partea mea, care cred ce cred eu si ma sustin, cu atat sunt mai puternic.

Observand evenimentele contemporane tindem sa judecam aspru popoarele arabe din cauza fanatismului islamic daaar daca nu am lipsit la orele de istorie si chiar am ascultat un pic la profesorul care isi varsa plamanii pentru noi, crestinii au fost de-a lungul istoriei cei mai agresvi adepti ai unei religii.

Adeptii crestinismului nu se limitau la raspandirea invataturilor lui Isus printre oameni, la un moment dat daca nu te declarai crestin erai supus la nenumarate chinuri (vezi perioada inchizitiei). Mai tine minte cineva cruciadele? Armate intregi care decimau popoarele turce si arabe sub umbrela credintei unice si adevarate: „Sa starpim paganii!” .

Dar de unde atata aroganta? Cine a spus vreodata „mergeti si obligati popoarele sa creada in mine” , Isus sau insusi Dumnezeu? Eu imi amintesc ceva care suna asa „mergeti si raspanditi cuvantul meu”. Una e sa imi spui ca ai descoperit America si alta e sa ma bati pana ma convingi sa cred asta.

Umanitatea a evoluat mult de atunci. A evoluat din punct de vedere stiintific, nu vorbim de inteligenta emotionala si de capacitatea de comunicare cu semenii. Intre timp oamenii au descoperit ca ceea ce crezi devine realitate. Asta spunea si Isus. Care-i noutatea?

Si daca ceea ce cred eu se materializeaza, asta este foarte bine. De ce ar trebui sa cred ce crede majoritatea? De ce trebuie sa existe cate unul care sa-mi atraga atentia ca sunt pe drumul gresit si ca vine judecata si o sa fiu in tabara gresita?

Cine judeca ce tabara e buna si ce tabara e rea?

Pai in felul asta toti o sa ajungem intr-un iad: musulmanii, mozaicii, budistii, hinduistii in iadul crestin si asa mai departe. Cine sunt eu sa judec si sa etichetez un om in functie de credintele lui vis-a-vis de forta superioara care ii guverneaza existenta? De ce ne-ar deranja daca eu numesc forta asta Divinitate, crestinii ii spun Dumnezeu, musulmanii ii spun Alah, budistii Budha?

Mie mi se intampla o chestie acum ceva vreme, pana s-au obisnuit oamenii cu mine. M-am oprit din a consuma carne de pui, porc, vita. Automat oamenii ma intrebau daca tin post sau daca decizia mea e luata din considerente religioase. Si mai e un aspect tipic comunitatii romanesti: presupunem ca toti sunt ortodocsi, ca se inchina in fata bisericii, ca tine post si ca nu spala cand e cruce in calendar. Indata ce isi dau seama ca tu nu te supui ritului esti deja privit altfel, ca un intrus.

Mi s-a intamplat ca in discutii sa spun „imi pare rau, dar nu iti impartasesc credinta” ca sa declansez o adevarata forta menita sa ma aduca pe drumul cel bun. De ce nu pot unii accepta pur si simplu ca nu le sunt imaprtasite credintele?

Oamenii sunt in multe feluri pentru ca se afla in etape de evolutie diferite. Fiecare merge la scoala in clasa lui si are temele lui de facut si testele lui de trecut. De ce nu pot sa-mi las vecinul sa creada orice il face fericit si sa ma bucur impreuna cu el de fericirea lui. De ce nu putem accepta ca religie unica iubirea?

Cum putem pretinde respect atunci cand incalcam liberul arbitru al unei fiinte? Oare nu la asta se referea Biblia crestina cand spunea „iubeste-ti aproapele”?

Baietelul meu avea ora de religie la scoala, pana in momentul in care nu mi-am mai exprimat acordul vis-a-vis de prezenta lui la acea ora. Trei ani de scoala la religie a invatat sa decupeze iconite, a se inchine la sfinti si sa mearga la biserica sa se impartaseasca. Nu i-a povestit nimeni despre Isus si pildele lui Solomon sau despre imparatul David. La noi religia s-a transformat intr-un set de obiceiuri care n-au nici o legatura cu crestinismul dar fac parte din ortodoxism (vezi cultul mortilor). De ce nu invata nimeni copii cum sa creeze si  sa iubeasca? De ce religia s-a transformat intr-o unealta de supunere si control a individului in loc sa fie un pansament pentru sufletul ratacit si plin de indoieli si intrebari?

Nu astept raspuns la nici una din intrebarile mele. Sunt pure reflectii, ganduri perindate prin minte, efecte ale observatiilor din mediul inconjurator.

Simt ca societatea in care traim are nevoie sa dezvolte cultul tolerantei reale (nu se poate considera toleranta faptul ca suport un imputit in tramvai si nu il dau jos in suturi ca polueaza atmosfera), cultul empatiei si al unitatii, cultul iubirii de sine si de semeni.

Atunci cand nici unul din programele mai sus mentionate nu este instalat nu putem vorbi despre respect, nici fata de mine ca persoana , nici fata de cei langa care traiesc.

De reflectat cand mergi cu autobuzul sau tramvaiul si te uiti in gol pe geam. 🙂