Archive for the ‘PSIHOLOGIK’ Category

A FI SAU A NU FI TU INSATI / INSUTI ? … ACEASTA ESTE INTREBAREA

Zilele trecute circulam cu autobuzul spre serviciu. Ma aflam undeva intre Facultatea Electronica si Piata Leul. Traficul greoi – ne miscam un metru, stateam 2 minute pe loc.  La un moment dat autobuzul se opreste in fata unei terase. 8 AM, la o masa stateau doi tineri – un el si o ea.  Masa sustinea 5 sau 6 sticle goale de bere. Pareau a fi fost consumate de ei. Atunci, vazand tabloul acela cu o tipa finuta la masa cu un consumator de bere mi-am amintit cat de mult suntem dispusi sa renuntam la noi si sa adoptam obiceiuri noi chiar daca nu ne plac teribil si asta doar sa placem altora.

Exista o vreme in care eram aproape cameleonica, mulandu-ma pe comportamentul celuilalt, adaptandu-ma. Am renuntat la feminitatea mea pentru ca observam dispretul barbatilor dominanti vis-a-vis de feminitate –  vazuta ca o salbiciune. Am devenit „amicul” lor tocmai ca sa ma integrez, sa fiu placuta. Singurul castig a fost ca am aflat „secrete” ale comportamentului masculilor in relatia cu femelele. Cunoasterea este un dar greu de stapanit. Daca nu ai stomac te depaseste. Asa am ajuns eu sa fiu usor scarbita si m-am detasat si mai mult de barbati, ca deh… doar reprezentanti ai lor mi-au „vandut” mici secrete. Informatorii erau de incredere.

De-a lungul timpului am renuntat la cate o bucatica din mine, cu fiecare relatie si fiecare interactiune. N-am vrut decat sa plac si am impresia ca m-am straduit un pic cam tare. 

Si ajung intr-un punct al existentei mele in care ma intreb : cat din mine sa pastrez si cat sa ma modelez dupa ceilalti incat sa plac? 

Ne nastem noi si invatam sa fim altii si apoi, la maturitate, ne dam seama ca nu stim cine suntem, ca ne-am pierdut identitatea si intervine criza de identitate pe la 30 de ani cand dam peste cap atat viata noastra cat si a celor din jurul nostru, care de altfel sunt legati de noi. 

Imi dau seama ca atunci cand ai 20 de ani e atat de prematur sa ai o relatie. E prematur sa ai o relatie cand nu stii bine cine esti si care vrei sa iti fie drumul ales de tine , nu de familie. Cum ai putea sa cunosti pe un altul sau sa functionezi bine intr-o relatie cand experienta ta de viata la 20 de ani e, practic, nula. 

Cu cat capeti mai multa experienta iti dai seama ca relatiile de tip casatorie sunt restrictive si te indeparteaza mai mult de cine esti de fapt. Intr-un cuplu exista intotdeauna unul care da mai mult si unul care primeste. Cumva daca esti o persoana linistita si vrei o relatie armonioasa , fara disensiuni si certuri stupide exact genul ala de om il intalnesti – care e pus pe modelat, pe corijat, pe reprosat. Niciodata nu esti destul de bun asa cum esti tu, in concluzie. 

Dupa o vreme m-am hotarat sa fiu eu insumi, fara masti, fara linguseli prefacute… rezultatul? Acum sunt mai singura decat inainte. Partea buna este ca cei care au ramas langa mine imi sunt prieteni adevarati. 

Si de aici dilema: merita sa fii tu insuti daca sacrifici socializarea si popularitatea in randul semenilor tai? De cate ori deciziile noastre nu sunt influentate de teama : „nu, ca se supara cutarica”, „ce o sa zica mama?” si asa mai departe. Nu conteaza ca optiunea initiala era a noastra pentru sufletul nostru, conteaza mai mult ce vor altii. 

Cu cat ajung mai aproape de esenta identitatii mele cu atat deranjez mai tare pe altii si pe mine mai putin.  

De fiecare dintrea noi depinde raspunsul la aceasta intrebare, in functie de modul in care ne asumam alegerile. 

Astept opinii indiferent daca imi sustin teoria sau nu. Parerea fiecaruia formeaza adevarul universal. 

Cu drag, 

Doctorul de Suflete

Anunțuri

FEMEI, BARBATI, RELATII…

Implicata intr-o serie de discutii cu mai multe prietene ale mele am ajuns sa imi pun intrebari pentru care pana in acest moment nu am gasit raspunsul  – “probleme” a caror existenta  am constientizat-o recent. Nu ma pot abtine acum sa ma intreb “dar daca totusi…?!”.

Subiectul pe marginea caruia am insistat sa raman este legat de relatiile dintre femei si barbati.

Am depasit pragul critic de 30 si poate ca nu s-ar fi intamplat nimic daca ceva anume nu m-ar fi facut sa realizez ca  relatiile mele si ale multora din jurul meu se desfasoara dupa un anumit tipar, repetitiv.

E adevarat ca atunci cand ne uitam la un tablou vedem exact ce vrem sa vedem. Dar ce anume ne determina sa vedem doar anumite trasaturi? Experientele acumulate sa fie oare motivul pentru care identificam in marea de posibilitati doar o cantitate limitata?

Ma simt ca si cum ar exista legi nescrise referitoare la relatiile dintre sexe pe care toti le cunosc numai eu am lipsit cumva de la lectie si sunt surprinsa de fiecare data, implacabil raman cu fata in pauza gandindu-ma „ce vrea sa insemne asta?!”.

Am reusit cat de cat sa descopar felul in care relationeaza femeile, ce anume vor ele si ce asteptari au de la o relatie insa realizez ca imi este aproape, daca nu total, necunoscut ce vor barbatii, ce asteptari au ei de la o relatie cu o femeie.

Oare chiar ne complacem intr-o serie de sabloane relationale care ne dau o oarecare comoditate din care nu vrem sa iesim?

Ceea ce vad eu in momentul asta al existentei referitor la ce vor barbatii de la o relatie cu o femeie este pur sex, satisfacerea nevoilor fizice. Vad barbati care vaneaza pur si simplu femei cu care sa-si rezolve oarece probleme dar nu vad aceeasi barbati care exprima clar ceea ce vor. De parca le-ar fi teama ca nu vor fi acceptati asa cum sunt, cu felul lor superficial si simplist.

Se apropie de tine cu gandul clar de a te atrage intr-o partida de sex dar tot ce le iese pe gura nu se refera la faptul ca sunt implicati deja intr-o alta relatie (sau ca sunt insurati) sau ca ceea ce asteapta de la tine e o partida de sex fara alte urmari. Iti mentioneaza ca lor le place sa traiasca si sa vada pe parcurs ce iese dandu-ti astfel speranta ca e posibil sa iasa ceva si te trezesti ca atunci cand incepe sa-ti placa el de fapt e alergic la relatii si doar ii plac femeile, in general.

In urma experientelor acumulate am ajuns la concluzia ca barbatii (hai poate nu toti, dar marea majoritate) nu sunt interesati de tine ca om, ca personalitate, nu sunt intr-adevar interesati sa te cunoasca insa ei cunosc faptul ca atunci cand arata interes fata de felul tau de a fi, fata de cum esti ca persoana, si nu numai ca fizic, devii mai deschisa, mai dispusa. Barbatilor le plac femeile vesele, optimiste, pline de viata insa nu cunosc un amanunt: pe marea majoritate a femeilor iubirea le face sa fie asa. Marea majoritate a femeilor se deschid, zambesc, infloresc atunci cand sunt iubite la fel cum se ofilesc atunci cand realizeaza ca totul a fost o minciuna si o inchipuire. Femeile au un senzor care detecteaza iubirea la fel cum detecteaza ca partenerii lor nu le mai gasesc interesante sau dezirabile, sau ca s-au plictisit pur si simplu de ele.

In momentul acela o femeie intra in panica si incepe sa reactioneze exact invers decat ar astepta barbatii sa o faca: este geloasa, cauta pricina in orice gest… si asta pentru ca isi pierde increderea.

Ca sa evit generalizarea spun ca o parte dintre barbati adora femeile independente, vesele, fara griji si fara probleme (ca si cum femeile nu sunt oameni si n-au si momente mai putin vesele); ei le vor asa dar mai vor sa nu depuna nici un efort pentru asta. Indiferent ce ar face ei sau ce ar spune, femeile ar trebui sa fie vesele si sa para ca nu le deranjeaza nimic.

Mi-e teama ca femeia a fost mult prea idealizata si acum putini mai pot concepe ca, de fapt, femeia este si ea om,  si ea are voie sa fie imperfecta, si ea are voie sa aiba stari, sa fie demoralizata si mai putin puternica.

Dar pe cine intereseaza de fapt asta? Pe cine intereseaza de fapt ce nevoi are partenerul de cuplu?

Exista un trend acum, un trend care ma nelinisteste: relatii fara responsabilitati… cu cat mai putine responsabilitati sau chiar inexistente. Relatii care sa ne faca sa ne simtim ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat sau schimbat in viata noastra.

E aproape imposibil sa nu se schimbe ceva in vietile noastre atunci cand apare altcineva. Nu suntem masini, suntem fiinte care simt, care au nevoi. O relatie presupune o oarecare cedare a terenului pentru ca, pana la urma, daca vrem ca o persoana sa intre in viata noastra ii facem spatiu, ii punem la dispozitie un loc in inima si in viata. Asta nu inseamna ca ar trebui sa dispara respectul pentru libertatea celuilalt.

O sa dau un exemplu:  un el intra intr-o interactiune cu o ea (nu o sa-i spun relatie pentru ca in acceptiunea mea relatia este mult mai complexa). El impune limitele interactiunii : se intalnesc cand vrea el sau cand are el timp, si asta doar pentru sex, el este o persoana libertina care este adeptul interactiunilor multiple si ea aparent accepta. O femeie accepta toate astea insa nu pentru ca acestea ar corespunde standardelor ei ci pentru ca are nevoie de un suflet cu care sa imparta existenta si patul si face prima greseala: accepta un compromis. Si atunci transmite mesajul „e perfect in regula pentru mine”. Dar cat te poti preface? Cat timp poti sa negi ce vrea sufletul tau de fapt?

Femeile au devenit asa cum sunt acum pentru ca s-au adaptat sa supravietuiasca. Dupa fiecare dezamagire iti spui in mintea ta „de acum inainte nu voi mai face acceasi greseala” si de cele mai multe ori asta se refera la cat te-ai deschis fata de celalalt, cat i-ai permis sa te cunoasca si cat de vulnerabil ai fost. Daca pana la urma intalnesti pe altcineva care are maiestria si rabdarea sa te faca sa te deschizi si sa oferi din nou dupa care se dispenseaza usor de tine data viitoare va fi daca nu imposibil foarte greu sa te mai scoata cineva din carapacea ta.

Bine inteles ca exista oameni cu firi si temperamente diferite. Unii trec mai usor peste dezamagiri altii mai greu insa eu cred ca asta depinde de cat ti-ai permis sa te implici in relatia aceea, cat la suta din tine a fost acolo.

Si sentimentele sunt un capital pe care il investim. Daca investim o suma mare intr-un proiect care falimenteaza ne afecteaza mai mult decat daca am face o investitie minima.

Eu vad acum relatiile dintre oameni ca o economie de piata dura in care trebuie sa te adaptezi cererii daca mai vrei sa existi pe piata. Intr-o piata in care se pune accentul pe cat de bine arati si cat de disponibila esti, ca femeie peste 30 de ani, singura cu un copil nu prea ai mari sanse decat de mila sau pomeni, pentru ca in realitate pe nimeni nu intereseaza ca esti spirituala, ca poti purta o conversatie interesanta, ca poti fi partener de distractie si nu subiectul uneia.

Aveam o dilema: sa imi mentin principiile mele referitoare la relatii si sa nu accept ceva mai putin decat m-ar multumi sau sa ma adaptez – asta insemnand sa accept conditiile unui el? Oare ei sunt atat de flexibili incat sa se schimbe macar un pic pentru a fi intr-o relatie?

Problema este ca majoritatii femeilor le este teama de singuratate, sau nu stiu daca este teama de singuratate cat nevoia de a imparti viata cu cineva, pe cand majoritatii barbatilor nu le pasa pentru ca ei nu sunt interesati de relatii in sine cat de utilizarea femeii ca mijloc de relaxare fizica. Modul in care eu percep barbatii e asemanator unei specii cu o continua dorinta de a experimenta cate-ceva dar fara necesitatea expresa de aprofundare.

Alta problema: exista multe, foarte multe femei care accepta conditiile impuse si te trimit pe tine cu princiiple tale la tomberon.

Mai exista o teorie conform careia femeile nu au nevoie de sex asa mult cum au barbatii. ERONAT. Femeile au nevoie de sex insa bazele sunt diferite: babatii sunt motivati vizual pe cand femeile sunt motivate emotional, mental.

Din cauza asta unora le este mai usor decat altora.

Am incercat sa ma transform, sa incep sa gandesc ca un barbat, sa nu ma implic emotional, sa aperciez totul la rece si ce crezi? Am intalnit o persoana care vroia implicare si emotie. Dar nu ma pot abtine sa ma intreb: pentru ce ai nevoie de emotie si implicare daca e vorba doar de o relatie bazata pe sex? Daca tu esti genul de om care selecteaza femei doar pentru a se culca cu ele ce nevoie ai sa le cunosti si mai ales ce nevoie ai sa le faci sa se implice emotional?

Imi este mult mai usor sa renunt la speranta ca exista altfel de barbati si ca exista relatii si implicare. Imi este mult mai usor sa clasez cazul si sa cred ca nu exista emotii, relatii, implicare, interes si dragoste decat sa jonglez printre ele. Ceva de genul: exista dar nu le-am intalnit inca. Catastrofal!  Daca as avea confirmarea ca toti, dar absolut toti barbatii sunt superficiali si nu sunt interesati de relatii mi-ar fi infinit mai usor sa-i tratez si eu ca pe obiecte si sa ii folosesc pentru sex.

Dar eu sunt femeie si ma gandesc: daca ranesc exact pe acela care nu merita si prin comportamentul meu il fac sa urasca femeile, sa se indeparteze mai mult de ele?

E clar ca barbatilor nu le place sa se culce cu barbati dar nu isi dau seama ca prin superficialitatea cu care ei trateaza relatiile  le va transforma pe acestea in barbati ca ele sa poata face fata dezamagirilor: nu te implici emotional = nu suferi o asa mare dezamagire.

Suntem in razboi de ani de zile, uneori mut sau alteori nu, un razboi pe care nu toti vor sa-l constientizeze si in care nimeni nu vrea sa ingroape securea. Am ajuns la stadiul in care prea putin suntem interesati de cunoasterea cu adevarat a partenerului si ne concentram pe atitudinea defensiva. In loc sa ma deschid unei relatii ma apar sa nu fiu ranit, devin defensiv, nu ma deschid ca sa nu o incasez primul/prima (si prin incasat ma refer la dezamagire).

Oamenii au la indemana mijloace de comunicare dar acestea sunt invers proportionale cu abilitatea si dorinta de a le utilza pentru o adevarata comunicare.

Avem mijloace care ne  faciliteaza distanta dintre noi. Nu ne mai dorim intalniri pentru ca ne intalnim pe Internet si discutam la telefon, daca facem si asta.

Generatiile noi nu pot aprecia pentru ca nu au cu ce sa compare. Asta este mostenirea primita pe care o considera o baza normala. Dar noi, noi acestia care am trait si alte timpuri, de ce am lasat schimbarile astea sa se implementeze? De ce nu incercam sa reinviem farmecul relatiilor interumane?

Si inchei asa insiruirea de ganduri si intrebari … nestiind cand si daca voi gasi raspuns la toate.

Cu drag,

Doctorul de Suflete

CEVA S-A PIERDUT PE DRUM…

Recent m-am surprins gandind ca traiesc intr-o societate care se doreste moderna, in care tehnologia avanseaza cu viteza ametitoare, insa la fel de ametitor ne departam de esenta noastra – SUFLETUL. Avem baza tehnologica insa undeva s-a rupt o veriga. Spun asta pentru ca in pofida tuturor mijloacelor ce ne stau la dispozitie ne-am departat unii de altii si mai ales de noi insine. Cumva am pierdut din vedere acel „in final de fapt ce conteaza?”

Simt ca traiesc intr-o societate a tabu-urilor in care mai toti suntem obisnuiti cu termenii, conceptele, insa picam la examenul de acceptare. Avem la dispozitie canale media, avem la dispozitie logistica dar cumva comunicarea este la pamant. Ne scaldam in pornografie insa tributul platit este viata noastra sexuala pe cale de disparitie. Feminitatea si gratia fac loc vulgarului, non-valorii. Punem pret din ce in ce mai mult pe forme fara fond. Multi dintre noi avem diplome care ne imbraca, diplome pe care le tinem in fata cand suntem intrebati „cine esti?” – sunt doctorul cutare, sunt inginerul cutare, sunt economistul cutarica. Am trei, cinci, zece diplome, ocup functie de conducere in companie, conduc o masina traznet, ma imbrac numai de la magazinele de firma insa ceva nu merge in viata mea personala, ceva nu se leaga. Nu-i nimic! De ce sa investesc in ceva inutil? zic multi. Mai bine urc pe culmile gloriei profesionale, in felul acesta voi uita ca acasa sunt singur.

Aceasta minunata tehnologie este singura particularitate care ne deosebeste de Evul Mediu. De ce indraznesc sa afirm asta? Pentru ca de omorat ne omoram intre noi – rare sunt speciile care se autodecimeaza, daca nu foarte rare – ne chinuim semenii intr-un lant sclavagist invelit frumos in ploleiala capitalista. La serviciu nu suntem toti oameni si colegi care conlucreaza, suntem impartiti in executanti si sefi cu drept de viata asupra celorlalti. In familie nu suntem parteneri, exista barbatul sef si femeia subaltern (desi in ultima vreme s-au mai schimbat rolurile). Sustinem ca sutem civilizati si evoluati insa, de multe ori, luam deciziile cu tenta mascata de discriminare.

Oriunde te uiti in jur observi o goana a unui Tom dupa un Jerry, exista lupta asta pentru a ne dovedi, insa nu valoarea ci puterea unuia asupra celuilalt.

Intr-o lume in care barbatul este inamicul femeii, parintii sunt inamicii copiilor, sefii sunt inamicii subordonatilor, stau si observ un organism imens care se autodistruge, isi neaga natura, ca un Creator care incearca sa se desfiinteze si in procesul asta nu isi produce decat nefericire, o stare mizerabila.

Atunci cand am fost creati am fost dotati exact cu ce aveam nevoie ca viata noastra sa se desfasoare in armonie.

Am petrecut multe ore din viata mea gandindu-ma „ce rost are impartirea rasei umane in doua sexe diferite?”. Care a fost rostul acestei creatii daca barbatul si femeia sunt dusmani si isi produc de cele mai multe ori suferinta? Care mai este rostul avand in vedere ca atat barbatul cat si femeia au ajuns recent la concluzia ca pot trai seperat bine-merci, fara sa aiba nevoie unul de celalalt?

Teoria conform careia scopul existentei barbatului si femeii este simpla procreere nu m-a multumit. Puteam sa ne inmultim si separat, fara sa avem nevoie de ajutorul celuilalt.

Cu riscul de a spune ca am vazut prea multe filme fantastice, imi amintesc faptul ca in fiecare poveste comoara era ascunsa iar pentru a intra in camera comorii exista o cheie divizata in doua astfel incat nimeni nu putea accesa comoara singur, mai avea nevoie de cel putin un partener. Atunci m-am gandit ca exact asta se intampla si cu noi: am primit mostenire o comoara, un rezervor de energie si pace, de multumire si satisfactie nemarginite insa nici barbatul si nici femeia nu le poate accesa decat in pereche. Desi fiecare dintre noi are cate o jumatate de cheie gasim cu dificultate jumatatea complementara care sa se potriveasca exact. Multi nu avem rabdare sa cautam jumatatea potrivita…. poate din lacomie, poate din nerabdarea de a gasi comoara promisa. Ne dam seama apoi ca toata cautarea a fost un esec si renuntam, fara sa invatam din greseli, si cautam satisfactia in altceva: pozitie sociala, stare financiara, acumularea de titluri si diplome.

Poate ca la un moment dat oamenii vor realiza ca s-au departat de casa. Tintesc departe, isi irosesc existentele si energia pentru depasirea obstacolelor pe care ei insisi le-au plasat in drumul propriu apoi se mira si ridica pumnul amenintator spre cer din pozitia omului batut de soarta si neputincios.

Acum mii ani barbatii s-au temut de femei si s-au hotarat sa le supuna. Multi ani dupa aceea femeia s-a temut de barbat si l-a vazut ca pe un dusman. In tot razboiul asta au pierdut ambele tabere. Atat femeile cat si barbatii au fost rezervati si nu s-au oferit ca intreg unul altuia pentru ca a primat controlul.

Cheia?! Barbatul si femeia nu trebuie sa fie inamici pentru ca numai impreuna pot ajunge la acel rezervor de energie infinita, la starea de sublim.

De vreo doua zile am inceput sa citesc o carte de psihologie practica aparuta la editura TREI, si anume „Barbatul de azi explicat femeilor” scrisa de catre Gerard Leleu – medic, sexolog si terapeut de cuplu -, o carte care a venit pe fondul gandurilor mele din aceasta perioada, cu scopul precis de a-mi raspunde la intrebari.

Traiam cu impresia ca am ajuns la un anumit nivel de cunoastere a naturii masculine dar odata cu parcurgerea acestei interesante lecturi am realizat ca nu stiam multe lucruri. Barbatii nu prea vorbesc despre sentimentele lor si asta pentru ca ii face sa para vulnerabili. De multe ori femeile nu stiu sa asculte sau sa citeasca dincolo de starile aparente ale barbatilor.

Barbatii sunt de fapt baietei captivi in corpuri de super-eroi. Noi ii vedem puternici si invincibili datorita fortei lor fizice, insa emotional cred ca sunt mai vulnerabili decat noi, femeile.

Cum sunt atat de sigura? Natura imi demonstreaza ca materia fragila este pastrata in recipiente rezistente, asa cum creierul uman fragil este protejat de o cutie craniana dura, asa cum nuca are o coaja dura care protejeaza miezul dulce si bun la fel si oamenii care ne par duri sunt de fapt cei mai sensibili dintre noi, iar coaja dura nu este decat modalitatea lor de a se apara. In felul acesta se manifesta echilibrul in natura sau legea compensatiei.

Noi, femeile, am fost nevoite sa ne adaptam si am devenit mai rezistente emotional desi parem de cele mai multe ori fragile. Gasim in noi de cele mai multe ori puterea de a ne ridica dupa fiecare cadere si de a merge inainte.

Am esuat intr-o casnicie?! Nu-i nimic! Data viitoare va fi mai bine! Nu am cu ce sa ma imbrac? Nu am ce sa mananc? Nu-i nimic! Gandul ca am reusit sa am grija de copiii mei ma face sa merg mai departe.

Femeile nu sunt atat de fragile emotional. Ele isi permit sa planga, sa se vaite, sa povesteasca toate acestea constituind o supapa de refulare emotionala. Societatea a impus barbatilor alt etalon: un barbat nu plange, un barbat nu se vaita, barbatul e stalpul familiei, el trebuie sa poata caci altfel este un ratat. Presiunea e mult mai mare.

Cred ca ar trebui sa vina vremea in care barbatii sa-si accepte latura feminina si sa permita sa fie consolati, mangaiati si sprijiniti fara sa le stirbeasca din barbatie, sa permita femeilor din viata lor sa le fie partenere si prietene fara teama ca vor fi subjugati cine stie carei vraji si transformati intr-o leguma.

Cred ca ar trebui sa vina vremea in care femeile cu apetit sexual sanatos sa nu mai fie stigmatizate ca stricate, ci ca aliate ale barbatilor in obtinerea unei relatii armonioase.

Negand aspecte ale naturii noastre ne indepartam de atingerea starii de plenitudine.

Imi vin in minte: armonie, fara discriminare, senzualitate, iubire neconditionata, sprijin, parteneriat, pace.

Va doresc sa fiti tineri intelepti si … sa fiti iubiti.

DEPRESIA

Inca din momentul in care alegem sa traim o experienta pe aceasta lume, inca din momentul in care ne formam caracterul uman, de mici copii cand crestem indrumati de parinti sau tutori ni se transmit seturi de reguli – reguli de conduita morala cum le place adultilor sa le numeasca.

Ulterior acumulam alte reguli si judecati si le completam cu cele proprii. Toate aceste seturi de informatii – majoritatea provenite din experientele traite de altii – ne umplu mintea care uneori ajunge la saturatie, nelasand loc altor informatii noi. Acestea sunt regulile pe baza carora avem impresia ca functionam si fara de care avem impresia ca nu suntem in controlul micului cerc in care ne invartim bulversati.

In momentul in care se produce o schimbare, un inceput al ascensiunii spirituale, mintea incepe sa se lupte pentru teritoriu si cedeaza foarte greu spatiu noilor idei. Uneori este greu, alteori foarte greu iar in unele cazuri imposibil intr-o viata de om.

De fiecare data cand reusim sa eliminam o judecata veche exista un momet de liniste, de fericire intensa, de intelegere profunda a  regulilor simple ale Universului. Atunci mintea tace si se produce un gol, un vid de informatie. Timpul scurs de la producerea vidului de informatie pana la umplerea lui cu noi informatii si cu iubire si intelegere eu il percep ca fiind o „depresie” care poate fi reprezentata grafic in functie de materie si timp. Pentru mine acesta este momentul depresiei.

Acelasi lucru se intampla dupa o dezamagire sentimentala.  Acea persoana pe care am ridicat-o pe un piedestal si care umplea cu lumina sufletul nostru a plecat lasand in urma un gol – noi simtim plecarea ca pe un gol. Unii dintre noi avem instrumentele de umplere a vidului cu lumina,  iubire, respect de sine, altii nu. Se instaleaza depresia care in unele cazuri poate dura o viata sau poate dura pana in momentul in care am gasit cu ce sa umplem golul creat – o alta persoana.

Acesta mi-a fost un exemplu la indemana considerandu-l cea mai frecventa cauza a declansarii depresiilor.

Astazi, citind o carte draga mie, am avut o revelatie referitoare la relatii si suflete pereche. Cu ocazia asta am intrat in contact cu o teorie noua, straina mie: sufletele pereche sunt acele suflete care ne ajuta sa ne vedem in oglinda cu defectele si calitatile noastre, sunt acelea care oricat am intoarce privirea ne obliga sa vedem ce avem de indreptat. Dupa ce si-au indeplinit misiunea isi vad de drumul lor, lasandu-ne pe noi pe drumul nostru.

In momentul in care am terminat de citit cuvintele asternute pe hartie cu maiestria unui om care a experimentat viata in cele mai fascinante moduri, am realizat ca acesta este un adevar valabil pentru mine.

Traiam o mare dilema: in momentul in care intalneam un barbat si ma potriveam cu el, deci exista o compatibilitate mare, intervenea si necesitatea de a intinde la infinit momentele traite langa acel barbat. Apoi… ceva se intampla… vraja se rupe…. lectia a fost predata. El dispare sau se distanteaza sau una dintre variabilele problemei isi modifica valoarea. Partea cu adevarat miraculoasa in toata povestea este ca nici unul dintre barbatii care si-au intersectat drumul cu al meu nu au plecat fara sa imi lase un dar de pret in schimb.

De la cel langa care am trait 10 ani am invatat sa pretuiesc timpul, libertatea, sa ma pretuiesc mai mult pe mine – asta dupa ce in prealabil ma anulasem ca om. Apoi am invatat sa-mi ofer mie mai multa atentie, sa-mi dau spatiu si sa cred din nou ca merit toate acestea fara sa ma invinovatesc pentru ca le doresc.

De la urmatorul am invatat sa petrec mai mult timp cu mine si sa inteleg singuratatea ca pe un rau necesar. L-am urat atunci pentru ca refuza sa umple un gol. Dupa cateva luni mi-am dat seama , mi-am vazut greseala , l-am iertat si i-am multumit.

Dupa prima parte a lectiei respectului de sine am intalnit un suflet drag mie de la care am invatat rabdarea, respectul fata de spatiul celuilalt, fata de liberul lui arbitru, faptul ca esenta lucrurilor nu isi are farmecul in controlul absolut al lor si viata adevarata incepe atunci cand unde renunti la control. Tot de la el am invatat prima parte a lectiei iubirii neconditionate, a iubirii oferite fara asteptarea vreunui rezultat. Lectia asta am asimilat-o intr-un timp indelungat pentru mine – aproximativ un an – timp in care m-am luptat, l-am urat si l-am iubit cu aceeasi pasiune, am incercat sa-l anulez doar pentru a avea de unde-l ridica si l-am iubit din nou.

Intr-un final am realizat ca e posibil sa iubesti si sa traiesti ceva frumos fara sa posezi o persoana, fara sa-ti apartina. Am inteles asta dar a durut. A durut pentru ca a daramat inca un set de reguli care stateau la temelia constructiei mele.

Lectiile imediat urmatoare au fost similare, fiind doar completari, ajustari ale lectiilor anterioare, cerute de insistenta intrebarilor in mintea mea „de ce? de ce? cu ce folos? in ce scop?”.

La un moment dat am prins o farama de idee care a trecut in goana prin mintea mea: „este posibil sa am un destin si asta sa presupuna relatiile mele  haotice?”, „este posibil ca sufletul meu preche sa fie format din mai multe momente diferite?” „e posibil sa nu mai am niciodata o relatie asa cum este definita si perceputa de omenire?”

Dupa ce am citit un singur capitol dintr-o carte, intr-o dimineata cetoasa de 18 noiembrie, mi s-a luat un val semiopac ce-mi acoperea mintea ocupata de atatia „DACA”. Eu imi limitez prin definitie relatiile. Eu singura fac asta! Eu le vad intr-un singur model. In tot acest timp le-am perceput limitat, intr-un singur fel, si am avut asteptari care mi-au fost inselate, si am finalizat prin a fi dezamagita. Am suferit, m-a durut corpul, am trait la limita dintre speranta si deznadejde.

Acum pentru mine exista un singur adevar: timpul este relativ iar singurele perceptibile si importante pentru sufletul meu sunt experintele.

Adevarul nou descoperit m-a facut sa ma simt mai usoara in prima parte a zilei, apoi m-a colpesit si acum am realizat ca sunt intr-o depresie. Sutele de idei si reguli care imi defineau relatiile  au fost inlocuite cu una simpla, in rest… a ramas mult spatiu pe care il percep ca pe un imens gol.

Partea cu adevarat interesanta este ca am ales acum sa umplu acest gol cu iubire pentru creatia divina care ne-a oferit in dar abilitatea de a gasi drumul indiferent pe unde ratacim.