Archive for the ‘Uncategorized’ Category

PRIETENII

Omul strange intr-o viata experiente cate stele-s pe cerul de vara. In vietile unora se perinda mai multi oameni. Unii doar trec, altii aleg sa mai ramana o vreme. Putini se lipesc de sufletul tau si, intr-o explozie de fericire, ii numesti prieteni.

Pentru copii lucrurile sunt foarte simple. Ei numesc prieteni pe toti cei care se joaca cu ei, care le imprumuta o guma de sters sau o carte. Azi suntem prieteni, maine nu mai suntem pentru ca i-ai zambit baiatului de care imi place mie. Baiatul a zambit alteia. Am realizat ca suntem doua toante. Suntem prietene din nou. Ne leaga inca o experienta.

Lucrurile se schimba pe masura ce devenim adulti. Nu toti cei care se apropie de tine o fac cu intentii pure. Problema e intensa atunci cand prietenii ne tradeaza sau ne dezamagesc. Nu ne gandim niciodata ca ne-am grabit noi sa ii primim in cercul de prieteni si am turnat peste capetele lor o galeata plina cu asteptari uitand ca ei sunt doar oameni.

Dar de-ajuns cu asta !

M-am pornit sa scriu pentru ca azi am ras cu lacrimi dintr-o prostioara, cum de altfel se intampla mereu cand rad cu lacrimi. Exista mereu o prostioara haioasa care imi dizloca suvoaie de lacrimi si imi provoaca febra musculara si, cel mai important, mereu se intampla in prezenta unei prietene.

Nu am multe prietene dar cele pe care le am sunt oamenii fata de care imi deschid sufletul in toata splendoarea lui. Prietenele mele nu sunt fetele de conjunctura, nici cele care isi mai amintesc de mine cand au nevoie de ceva. Ele sunt oamenii care m-au ajutat sa trec prin foc, care n-aveau nimic de castigat facand asta, inafara de inima mea deschisa.

Toate prietenele mele ma critica, ma cearta, imi dau sfaturi , ma incurajeaza si imi sustin visele pentru ca ele stiu ca un om nefericit si fara vise e un om mort. Asta fac prietenii: sunt aripi pentru zilele in care nu te mai poti misca.

Intre noi toate exista o relatie speciala ce nu are nevoie de confirmari sau asigurari. Noi comunicam prin gand si ne intalnim prin oras fara sa fi stabilit inainte. Vorbim o data pe luna, ca asa ne duce viata in larg,  dar e ca si cum am fi vorbit alaltaieri.

Cele mai dragi imi sunt momentele in care radem impreuna, cand ne alimentam imaginatia si ipotezele hazlii. Viata este ca un film, dar o comedie, nu o drama.

Imi plac momentele in care planificam ce o sa facem daca una din noi pleaca inaintea celeilalte:

– Eu vreau ca la petrecerea mea de plecare toata lumea sa spuna bancuri si sa povesteasca intamplari hazlii. Daca nu faceti asa o sa va bantui …si stii ca ma tin de cuvant!

– Eu vreau ca tu sa vii la cofetarie si sa mananci o prajitura pentru mine.

– In  40 de zile, pana pleci, vin si mananc prajitura ta preferata.

– In fiecare zi ?

– Pesemne ca vrei sa te urmez in scurt timp. Cum in fiecare zi? Exista cai mai rapide.

– Eu cand o sa mor vreau sa fiu incinerata si sa mi se imprastie cenusa de pe Varful Omu’.

– Ei, si cine crezi tu ca urca pe Omu’ sa te imprastie pe tine de sus?

– Voi! 🙂

Va multumesc ca existati. Fara voi viata ar fi incolora, inodora si insipida.

Pentru fiecare rana pe inima Dumnezeu iti trimite o cutiuta cu o pomada numita Prieten.

Gasiti cinci expresii despre prieteni:

1. Omul fara prieteni este sarac.

2. Drumul catre casa unui prieten nu este niciodata lung.

3. Inima isi cunoaste prietenii.

4. Nicio avere mai buna decat prietenul cel bun.

5. Cei care se potrivesc, lesne se imprietenesc.

Va doresc o viata mai buna si cu cel putin un prieten apropiat de suflet.

Anunțuri

VIATA NU E SUPERMARKET

Ai stat vreodata sa iti analizezi viata? Te-ai intrebat vreodata: de ce nu sunt fericit / fericita? Ai luat la puricat fiecare decizie pe care ai luat-o si ti-a schimbat drumul?

Eu fac asta mai tot timpul: analizez … analizez pasii, deciziile, urmarile, trairile.

In urma ultimei analize am ajuns la concluzia ca in viata mi-am setat prea multe limite, prea multe praguri, prea multe reguli. Ca si cum daca viata ar fi usoara si lina n-ar mai fi destul de palpitant. Ca si cum doar suferind simt ca traiesc.

Chiar eu mi-am pus de multe ori bete in roate. Mi-am dorit sa fiu fericita dar fericirea era mereu conditionata de cateceva: ce-o sa zica ai mei, ce imagine proiectez, daca o sa fiu judecata, daca raman singura? O sa fiu fericita cand scap de datorii. O sa fiu fericita cand o sa am o relatie stabila in care sa-mi gasesc echilibrul. O sa fiu fericita dupa ce termin facultatea. O sa fiu fericita dupa ce fac un copil. O sa fiu fericita cand copilul mai creste putin. O sa fiu fericita dupa ce obtin postul pe care mi-l doresc.

Intotdeauna a existat o linie a orizontului pe care dansa in echilibru fericirea mea. Acelasi cerc vicios plin de reguli in miscare browniana.

Imi doresc o relatie … dar relatia mea trebuie sa fie asa… asa si … asa. Nu-i nimic rau in a stii ce iti doresti , in a creiona cat mai exact cum doresti sa fie realitatea ta. Devine rau atunci cand nu mai esti fericit, atunci cand in sfarsit viata iti da o pauza si tu profiti de ea pentru a-ti pune la punct un nou plan „cum sa ma chinui in 6 pasi”.

Si apoi… mai e ceva: in viata vrem sa gasim totul intr-un loc, ca la supermarket, se existe un singur om care sa ne satisfaca toate nevoile si acela sa fie partenerul de cuplu…. eventual.

Hmm , ia sa vedem, de unde vine asta? Am impresia ca este o trasatura in majoritate intalnita la femei, pentru ca erau judecate daca aveau amanti. Casatoriile erau aranjate pe vremuri, erau menite sa imbunatateasca starea financiara sau rangul familiei. Aproape niciodata intre soti nu exista atractie fizica. Actul sexual era consumat in vederea producerii mostenitorilor. Odata ce acest lucru era indeplinit el isi vedea de ale lui si ea, daca putea, avea un amant, pana era prinsa si umilita decazuta din drepturi, etc. Asadar societatea a constrans femeia sa caute tot ce isi doreste intr-un singur loc, de la un singur om, sa ofere exclusivitate.

Nu inteleg insa de ce sa ceri unei femei exclusivitate cand tu, barbatul, nu esti in stare sa oferi asta?

Rareori un om iti poate oferi tot ce ai nevoie: siguranta materiala, protectie, diversitate, iubire, prietenie, conexiune. Unii se multumesc doar cu una sau doua nevoi satisfacute. Altii isi cumpara ingredientele din magazine diferite.

De ce m-as limita incercand sa obtin toate ingredientele fericirii mele dintr-un singur magazin, care nu pare sa se aprovizioneze  mai bine cu timpul, cand as putea sa caut calitatea ingredientelor si sa le procur de la magazine specializate?  Pentru ca unii m-ar putea numi „femeie usoara” .. Dar as fi o femeie usoara si fericita. As pluti de fericire.

Daca vrei ca afacerea ta sa prospere si sa cumpar de la tine fa in asa fel incat sa ai tot ce-mi trebuie mie, pune la punct o campanie de fidelizare. Asta este o munca continua. Daca sunt clientul tau astazi pentru ca mi-ai oferit banane de calitate sa nu crezi ca maine imi poti vinde banane vestejite la acelasi pret, sau ca o sa cumpar de la tine in amintirea bananelor din prima zi.

Cum ar fi lumea plina de oameni fericiti, bine dispusi…?! Eh?! Cum?

 

ANALIZA

Imi tot repet ca sunt impacata cu mine acum, ca sunt linistita si in echilibru. Rasuflu usurata. Dupa furtuna obositoare in care am luptat sa ma mentin la suprafata aveam nevoie de o pauza in care sa-mi trag sufletul.

Un gand razlet… o intrebare isi scoate capul si ma impunge-n tample. Dar de ce esti mereu trista? Dupa ea apare alta: De ce nu mai zambesti din coltul ochilor? … si alta : Inima de ce nu iti mai zambeste?

In aceeasi clipa simt cum inima se face mica, mica de tot iar sincopa respiratiei face loc unui val de lacrimi pe care cumva reusesc sa le impiedic navala.

Stiu de unde vin toate astea. Dar… oare este posibl? Este posibil sa ma fi pacalit cu atata iscusinta? Este posibil sa nu imi fi trecut?

Da. Este posibil. Chiar asta s-a intamplat.

Acum aproape o luna trageam aer in piept imbarbatandu-ma, spunandu-mi ca exagerez efectele , ca exagerez cu importanta relatiei. Creierul meu gasea la rece argumente menite sa puna pe roate inima care era pe cale sa renunte la lupta.

Discutia se desfasura cam asa: stai, fato, linistita! Ce te-ai ambalat asa? Ce credeai ca se intampla? Credeai ca , gata? L-ai gasit? E-heee. Cand ti-am spus eu sa nu sari ca nebuna de la etaj ca te faci praf pana jos, ai spus ca tu ai un vis si crezi in el. Urasc sa spun, dar „ti-am spus eu!”.

Vazand-o franjuri, vizibil deranjat, creierul puse o naframa frumos colorata peste inima, ca sa nu-i mai vada ranile si imperfectiunile.

Asta seara, insa, creierul a iesit la plimbare si inima a profitat de ocazie . Si-a dat naframa jos. Nici n-a avut timp sa boceasca, sa-si linga ranile.

Acum ea sta pe o bordura gandindu-se unde a gresit si ce anume din ce a facut n-a fost bine. Ea pur si simplu nu stie de ce ii este foarte greu sa se ridice , sa fie vesela din nou, sa aiba curajul sa iubeasca din nou. Ea avea un vis si in visul ei iubea frumos iar iubirea venea inaoi catre ea si totul era in armonie, asa cum isi dorea.

Intr-o zi s-a trezit ca visul este realitate si s-a bucurat nespus. Atunci a simtit ca traieste apogeul. Apoi a venit ca un soc vestea ca i s-a parut , ca totul a fost o nascocire… o  nascocire atat de reala, palpabila.

Dar cum s-a intamplat asta?

Intre timp s-a  intors Creierul de la plimbare gasind-o ravasita , cu naframa aruncata in capatul celalalt al camerei.

„Iti spun eu de ce , i se adresa el inimii. Pentru ca ai daramat toate zidurile de protectie pe care te sfatuisem sa le pastrezi pana cadeam amandoi de acord sa le eliminam. N-ai vrut sa te protejezi? Ai vrut sa simti? Ei, asa se simte o lovitura directa, asa se simte iesirea in jungla.”

Acum … Inima este amortita si bulversata. Nu stie cine este si ce vrea. Creierul vazand ca inima nu mai este o companie atat de vesela pe cat obisnuia sa fie pe vremuri isi facea de drum si pleca.

Cu Centrul de Control oarecum pustiu corpul nu mai stie cine este, pentru ce este, care ii este destinatia. Incearca sa salveze date dar tot ce primeste in schimb sunt erori, variate erori. Vrea sa incerce primul pas catre reconfigurare. Ii cere Inimii sa aiba rabdare, sa reziste si sa aiba incredere. …

 

 

ADEVARATA LIBERTATE

Am trait relativ… o vreme si am experimentat o paleta variata de trairi de la cele mai frumoase pana la cele mai dureroase. Din nu stiu ce motiv scopul meu era sa traiesc o frumoasa poveste de dragoste, sa am o relatie armonioasa cu un barbat.

Stai! Mi-am dat seama ca mint un pic. Stiu din ce motiv. Asa suntem educate noi, fetele, sa ne facem placute. Asadar la nivel subliminal ni se transmite ca femeile exista ca sa faca pe plac barbatilor. Asta este scopul vietii noastre… pana in momentul in care ne trezim dupa atatea si atatea bushituri (care se trezeste, nu toate au norocul asta). Atunci cand iti dai seama ca singura persoana careia trebuie sa placi esti tu insuti.

Cand mama spune „fii si tu mai feminina”, „poarta-te ca o fata”, „mai pune si tu o fusta pe tine” , „nu mai alerga atata ca ti-ai rupt genunchii de tot” care este scopul indrumarilor ei?

De ce trebuie sa sacrific lucrurile care imi plac de dragul feminitatii? Ca sa fiu placuta de barbati cand voi fi mai mare? Pentru ca e legea firii si femeile trebuie sa se poarte ca femeile iar barbatii , ca barbatii?

Atunci, cum ar trebui sa se poarte femeile si cine decide lucrul asta? De ce nu poate fiecare fiinta sa faca ce simte ca ii genereaza fericire pura? De ce baietii au voie sa exploreze, sa se suie in copaci, sa joace fotbal si o fata nu?

De ce a trebuit sa ma transform in altceva decat eram? Stiu! Ca sa revin , dupa tot amarul asta de experienta, si sa ma bucur de reintalnirea cu mine.

De ce sa pierd timp pretios la manichiura, coafor, la oglinda, alegand tinute? De ce trebuie sa fiu sexy? De ce trebuie sa ma port finut si bland cand in realitate pumnul meu se strange din cauza maniei care imi pompeaza in vene si cand as vrea de fapt sa tip si sa fiu tepoasa ca sa tin la distanta toti marlanii care intra in spatiul meu neinvitati.

Indiferent cat ai munci sa fii, sa te transformi in cea mai neridata, cea mai tonifiata, cea mai intelegatoare, cea  mai sexy, cea mai vesela el, partenerul tau de viata, nu va fi multumit. Chiar si femeile fara cusur sunt inselate la un moment dat. Pentru ca noi, fetele, avem ca o pacla pe ochii mintii si nu realizam ca vrem sa transformam un abac in Pentium.  Vrem sa ii transformam tocmai pentru ca nimeni nu mai foloseste nenorocitul ala de abac si pentru ca lumea a evoluat insa ei sunt rezistenti , foarte rezistenti la schimbare. Daca i-ai trimite sa se omoare in razboaie cretine bazate pe nu-stiu-ce principii nu ar ezita, insa daca incerci sa ii transformi in fiinte umane, capabile de empatie, sa le dezvolti inteligenta emotionala n-ai sa vezi! NU! NU! si NU! noi suntem barbati parosi, imputiti si insensibili si asa vrem sa ramanem. Niste duri care se sperie de acul de seringa si de lacrimile femeilor.

Booon…

Cand va ajunge viata la apus si ridurile vor castiga lupta iar gravitatia te va dovedi singurele lucruri care iti mai raman in minte vor fi momentele in care ai simtit ca traiesti, momentele in care ai simtit ca nu esti o simpla furnica, sclava obiceiurilor transmise din mama in fiica, momentele in care ai fost mai mare decat lumea marunta.

Se mai pacalesc unele spunand ca ele se aranjeaza pentru ele. Sa rad? Sa nu rad? Nu rad, ca-i de plans.

Toate aranjamentele sunt menite sa atraga priviri, sa atraga atentia. Daca ai fi pe o insula pustie nu cred ca te-ai machia, nu ti-ai rula vasta garderoba si n-ai purta chinuitoare tocuri de 10. Acolo te-ar interesa la inceput sa-ti asiguri un adapost, sa ai apa si hrana apoi ai pleca in recunoastere, ai incepe sa cunosti locul in care stai.

Toate trucurile pe care le folosim noi, femeile, ca sa atragem atentia lor, barbatilor, ne indeparteaza de noi insine. Noi avem nevoie de o insula pustie care sa ne determine sa ne cunoastem pe noi insine, sa ajungem sa ne iubim cum suntem si sa gasim fericire in asta.

Ati vazut femeile alea in varsta care nu se mai machiaza, poarta tenisi , pantaloni scurti si tricou si li se rupe in paispe daca le atarna pielea pe picioare? Acelea sunt femeile care stiu sa traiasca, care au ajuns in punctul in care atragerea atentiei unui barbat nu mai are nici o noima pentru ele. Abia atunci se relaxeaza si fac lucruri pentru ele: citesc, fac cursuri, invata o limba straina, merg la piscina, calatoresc. Ele stiu secretul: oricat te-ai stradui… nu merita efortul.

Marea majoritate a femeilor nu ajung in punctul acela pentru ca viata lor este o poveste a trupului si mintii sacrificate pe altarul relatiei cu un barbat. Ele raman in umbra, sunt sustinatorii de nadejde ai baieteilor care au vise de putere,  sa creasca mari , baieti care viseaza asta toata viata si uita sa se maturizeze. Ele trebuie sa fie destul de puternice sa nu clacheze si destul de delicate ca sa nu-i sperie pe delicatii de ei. Pe ele nu le intreaba nimeni de ce s-au transformat in triste si acre, sau ce vise au, ce si-ar fi dorit de fapt de la viata. Niste umbre.

Am invatat sa ne multumim cu putin.

Asistam la o discutie intre femei divortate: doua femei de care au divortat barbatii cand au gasit ceva mai bun si eu, nebuna care a divortat de barbat. Langa noi , o femeie mai in varsta (pe la vreo 55-60 de ani). Fiecare si-a spus povestea. In momentul in care eu am spus ca  am fost cea care a divortat femeia in varsta m-a intrebat:  „de ce, mama? bea? te batea? nu aducea banii acasa?”

Cate generatii de femei sunt crescute cu setarile astea? Daca nu se poarta frumos cu tine si e violent verbal e un fleac. Altele n-au norocul tau!

Iar nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cred ca de data asta rad.

M-am hotarat sa nu implinesc 60 de ani ca sa realizez ca de fapt hormonii sunt cei mai mari aliati ai nostri dar si cei  mai mari inamici.

Daca extragi elementul sexual din componenta barbat lumea ti se dezvaluie, nelimitata. Asta este de fapt puterea lor asupra noastra. Ne apasa butoanele, stiu exact ce sa zica ca sa obtina ceea ce vor. Noua ni se pare de neconceput. Ne iau luni de zile sa ne revenim „vai, dar cum a putut sa plece asa dintr-o data, dupa ce mi-a spus ca ma iubeste, si dupa toate planurile pe care ni le facusem?” Poate, pentru ca ei doar spun, noi dezvoltam si incepem si ne imaginam, visam si ne hranim cu vise, si ei stiu asta. In momentul in care au obosit sa ne mai hraneasca cu vise noi ne trezim si printul e de fapt broscoi. Dar deja a trecut ceva vreme si ei au cam obtinut ce au vrut . In plus de asta are de unde sa aleaga o noua gazda. E plina balta de peste.

V-ati intrebat vreodata cum porniti la drum dorindu-va sa fiti iubite, apreciate, ocrotite si  terminati parasite, crescand un copil sau doi, fara vreo sansa, fara vreo speranta de a mai insemna altceva decat „mama”?

Ganditi-va macar 10 minute in fiecare zi cat la suta din actiunile voastre sunt dictate de ce anume isi doresc altii si cat de ceea ce va doriti voi.  Cat la suta din ce va doriti voi are radacina in ce si-au dorit altii pentru voi cand erati mici?

Am petrecut ultimele zile multumind tuturor celor care m-au tratat ca pe un obiect fara emotii, un accesoriu. Datorita lor sunt in punctul in care am descoperit ce inseamna sa fii liber cu adevarat.

Fetelor, invatati sa va iubiti mai mult, sa faceti lucruri pentru sufletul vostru, sa faceti lucruri care va dau valoare ca oameni. Refuzati statutul de accesorii. Eliberati-va de dependente bolnave.

Viata e mai mult de atat, mult mai mult.

INTERNET, FACEBOOK si alte unelte ale Diavolului

Citeam mai devreme un textulet postat pe o pagina Facebook care suna cam asa: „Bine ai venit pe Facebook! Locul in care persoanele te adauga la prieteni si pe strada nici macar nu te saluta, locul in care relatiile sunt perfecte, afacerile merg bine, mincinosii cred si ei ca spun adevarul, dusmanii iti viziteaza profilul cel mai des…iar prietenii si cei din familie te blocheaza!”

Nu este prima oara cand aud sau citesc verdicte categorice la adresa Internetului sau a reteleleor de socializate. Ceea ce nu inteleg oamenii inca este ca ceea ce vad in jurul lor ii reflecta pe ei.

Conteaza foarte mult , as spune chiar ca este esential, modul in care privesti un lucru sau o situatie. Raul, ala pe care il blestemam noi si pentru care e facem cruce cu limba in cerul gurii este in noi, in fiecare. Diavolul ala pe care il hulesc toti, stapanul absolut al tuturor lucrurilor rele nu este un Bau-Bau care vine de la Trei Straturi sub Pamant el locuieste in fiecare, in masura generozitatii fiecaruia.

Conteaza foarte mult pe ce fel de pamant plantezi samanta. O samanta care nu gaseste un sol primitor ei nu va germina, nu va incolti si nu va creste .

Internetul este o unealta si depinde foarte mult de fiecare dintre noi cum alegem sa o folosim. Da, e terifiant! Trebuie sa alegem, sa ne asumam responsabilitatea alegerilor facute. Cum?! Sa nu mai putem sa dam vina pe altcineva, dinafara noastra? Woow!

Intotdeauna trebuie sa fie altcineva vinovat: parintii, fratii, profesorii, colegii, seful, sotia/sotul, soacra, Diavolul, Dumnezeu, dar niciodata, absolut niciodata nu noi.

Internetul poate fi cea mai vasta si frumoasa biblioteca, un loc magic in care poti calatori fara sa te misti de acasa sau poate fi locul pierzaniei tale. Facebook poate fi un spatiu pe care il imparti cu persoane pe care tu le-ai ales, un spatiu in care te poti manifesta asa cum esti in realitate sau poti sa-l folosesti ca masca.

Daca ai in lista ta de prieteni persoane care nu te saluta ori ai asteptari prea mari de la ei, ori aminteste-ti ca selectia o faci chiar tu.

Cred ca la inregistrarea contului pe Facebook are trebui sa existe intr-un pop-up o definitie a prieteniei si a prietenului. Fiecare dintre noi trebuie sa aiba bine definit in mintea lui conceptul de prieten.

Conform DEX prieten este o persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.

Astfel nu iti poate fi prieten o persoana pe care nu o cunosti dar poate ca ai vrea si o adaugi in lista de prieteni. Pe Facebook denumirea de prieten este generica si nu trebuie luata ca atare. Te-am adaugat in lista, esti prieten, am pretentii de la tine.

Cine ii invata pe oameni ca relatiile necesita o arhitectura bine pusa la punct, ca ele sunt construite in timp si tot in timp se consolideaza?

Apoi mai exista un aspect: pe masura ce inaintam in timp este posibil sa crestem, sa ni se schimbe nevoile si perceptiile; tot atunci vom simti nevoia sa mai triam din oamenii care ne inconjoara, vom dori sa impartim mediul cu oameni in armonie cu noi. Nu este nimic rau sau interzis daca pur si simplu nu mai rezonezi cu cineva sa il stergi din lista ta. Mi s-a intamplat si mie si chiar nu este o catastrofa.

Este necesar sa intelegem ca in viata nimic nu ni se cuvine. Daca pornesc de la convingerea ca membrii familiei , prietenii trebuie sa se comporte intr-un anumit fel, sau daca eu le gresesc in vreun fel, pentru simplul fapt ca imi sunt prieteni sau familie nu au dreptul sa ma respinga, sa isi manifeste nemultumirea vis-a-vis de mine , ca eu sunt un fel de buric al Universului si unele drepturi le am din nastere , unde ajung? Unde ajung relatiile?

Nimic nu ni se cuvine: nici familia, nici prietenii. Pentru toate relatiile este necesara implicarea si asumarea responasbilitatii.

Atunci cand te-ai definit concret si stii exact cine esti actiunile celorlati, motivele pentru care aleg sa se manifeste intr-un anume fel nu vin sa zdruncine temelia ta.

Ca incheiere o sa scriu povestea celor doi lupi.

Un padurar avea doi lupi: unul alb si unul negru.  Cat au fost pui, lupii se intelegeau si traiau in armonie. Se jucau impreuna, se hraneau impreuna, dormeau in acelasi adapost ca si cum ar fi fost unul.

Atunci cand au crescut personalitatile lor au inceput sa se diferentieze si de la harjoneli usoare de tatonare au trecut la certuri pana cand, intr-o zi  au inceput o lupta fara seaman.

Paduraul si fiul sau ii priveau din adapostul casei lor. Fiul padurarului l-a interbat:”Tata nu crezi ca ar trebui sa ii oprim?

Tatal sau i-a raspuns: „Fiule, daca eu intervin acum in lupta lor risc sa fiu sfasiat, atat de mare este furia lor”

„Dar tata, care crezi ca va castiga lupta?”, a intrebat fiul.

Padurarul i-a raspuns „Cel pe care il hranesti constant va deveni mai puternic si va castiga lupta” .

SCHIMB DE JUCARII

Daca iti mai aduci aminte, poate ca atunci cand erai mic ai primit in dar o jucarie. Te-ai jucat cu ea, singur, in camera ta. Erai multumit de ea. Puteai crea o multime de scenarii cu o singura jucarie – jucaria ta preferata.

Dupa o vreme ai descoperit ca in lumea larga exista si alti copii care au si ei, la randul lor, jucarii preferate.

La inceput copiii se adunau intr-un loc al lor si fiecare isi etala jucaria, adica se juca cu jucaria cea de pret in fata celorlalti – un fel de marketing „Ia uite ce am eeeeu!”.

Dupa o vreme iti dadeai seama ca ai starnit interesul altor copii si te puteai apropia increzator cu o propunere de schimb. Toata lumea era fericita. Tu te jucai cu alta jucarie care ti se parea fantastica si o puteai imparti pe a ta altui copil care se putea bucura de ea.

Cu timpul am crescut si s-au schimbat interesele pentru jucarii. Jucariile au devenit din ce in ce mai sofisticate.

De fapt … jucaria cea mai de pret esti chiar tu. Tu intreg, cu spirit, fizic, simt al umorului sau  nu, esti ceva ce lumea din afara poate admira si dori sau… e posibil sa nu trezesti nici cel mai vag interes, depinde de cum te prezinti.

Daca tu nu vei fi multumit de tine cum vei atrage alti parteneri de joc? Daca tie nu iti place sa te joci cu jucaria ta cum crezi ca va dori altul sa se joace cu ea?

Toata teoria asta despre joc si jucarii m-a pus pe ganduri.

Ce te faci atunci cand te simti bine cu propria jucarie, te obisnuiesti si nu iti mai trebuie alta? Chiar daca, sa zicem, se mai rataceste cate un indraznet si vrea sa se joace cu tine?

Las ca stiu eu! Am avut eu experiente cu unii de au vrut sa se joace cu jucariile mele si le-au stricat. Repar si acum la ele.

Asa incepe testarea partenerului de joaca si inceputul neincrederii… mai ales daca aceluia i se duce zvonul ca strica jucarii pe unde se duce…

Eh, mai exista naivi care au impresia ca jucaria lor e atat de faina incat stricatorul ala va fi fascinat si nu va indrazni sa o distruga si pe asta, va fi convertit.

Eu va sfatuiesc sa observati in ce fel isi pastreaza jucariile, cat le iubeste si cat le pretuieste.

Copii, nu va jucati cu oricine pentru ca e posibil sa va alegeti cu jucariile avariate in schimbul de jucarii.

🙂

CU FRICA… INAINTE!

E simplu. In viata totul e simplu, atat de simplu incat ne sperie. Lucrurile simple sunt terifiante. Biiiine. Pentru unii sunt doar plictisitoaaaare , nu ii stimuleaaaza.

Ma uit in jurul meu si vad oameni… femei, barbati… oameni care functioneaza la fel. Femei ranite de barbati, barbati raniti de femei. Oameni care isi jura ca data viitoare nu mai repeta aceeasi greseala si din victima devin calau.

In realitate,  toti ne dorim cu disperare o relatie care sa mearga, care sa ne dea aripi, in care sa crestem impreuna cu celalalt…. dar ne este frica. Din teama lovim primii, inainte ca celalalt sa aiba ocazia sa gandeasca. Nu stiu ce mutare ar fi vrut sa faca dar macar am lovit primul, pentru orice eventualitate.

Lumea se imparte in visatori incurabili si in „realisti”. Realistii sunt cei care dupa doua – trei  cazaturi (uneori una este de ajuns) se scutura si isi jura ca nu vor mai merge pe drumul inimii. Mintea este precisa. Ea poate fi controlata. Emotiile te fac slab. Ei, realistii, isi jura ca nu se vor mai lasa in voia emotiilor niciodata. Realistii privesc de sus, cu mila , catre visatori. Ei sunt puternici si intangibili. Ei controleaza jocul, dar nu il simt.

Visatorii, in schimb, sunt plini de julituri, ghimpi (ca sa nu spun tepe), urme de muscaturi, uneori abia se mai pot misca dar trag de ei , zambesc in continuare cu certitudinea ca, la un moment dat, visul devine realitate.

Eu sunt unul din visatori. E greu rolul pe care mi l-am ales. In drumul meu spre ce-mi doresc, spre ce simt ca exista undeva in lumea asta mare, am intalnit tot felul de incercari, tot felul de obstacole. Majoritatea sunt oameni raniti. Ranitii musca cel mai tare. Dupa ce te-a muscat un ranit e foarte greu sa ramai pe drumul tau. E ca in filmele cu vampiri: odata muscat, te transformi.

Nu stiu prin ce miracol raman netransformata dupa fiecare muscatura. Vezi tu, noi visatorii nu cunoastem jumatatile de masura. Noi daca vrem sa zburam nu mai pastram vreun saculet de nisip care sa ne ancoreze. Ne ridicam de la pamant cu totul si ne lasam purtati de vant , ne lasam imbatati de parfumul iubirii frumoase. Iubirea e frumoasa pentru ca asa alegem noi sa o vedem.  Suntem din alta lume…. o lume in care trandafirii imprastie un parfum special , o lume in care nu se intra cu bocancii in gradina cu trandafiri. Singurul inconvenient ar fi ca primim vizitatori in gradina fara sa-i verificam la incaltari.

Societatea sufera de molima: ne lipseste curajul, ne lipseste increderea… increderea in oameni, increderea in noi…

Daca intrebi oamenii din jurul tau toti vor spune ca au incredere sau cred in ceva. Insa putini constientizeaza ca sunt vorbe goale. Atunci cand ai incredere dispare teama. Te lasi cu totul, cu incredere, ca la bungee – jumping , THE LEAP OF FAITH (saltul facut cu incredere oarba, in ciuda fricii). Abia atunci cand esti capabil de acest salt abia atunci poti sa declari ca ai incredere. Frica exista. Este o emotie pe care nu o poti anula dar o poti constientiza si depasi. Frica este atenuata de actiune si dispare dupa fiecare reusita. Dar cum poti avea mai multe reusite daca nu ai incercari?

Dupa ultima experienta , sed molcom si imi ling ranile, gandindu-ma ce strategie sa adopt. Sa renunt la emotii? Sa devin mai calculata? Mai retinuta? Mai … nu eu?

Urasc despartirile, dar mai tare urasc relatiile care te conserva mort. Mi-e teama de esecuri si nodul pe care mi-l lasa in stomac dar mai tare mi-e teama sa nu fi incercat. De fiecare data mi-e teama dar am invatat sa o accept ca pe un partener de drum.

As putea sa ma chinui o vreme, sa ma educ sa fiu asa insa nu mi-ar aduce fericire si in nici un caz nu as mai simti ca traiesc. Da, supravieturie la loc sigur se numeste, dar eu sunt creata sa traiesc, nu sa supravietuiesc, ori trairea imi este data de emotii si nu pot renunta la ele.

Oricate experiente nefericite as avea, oricat de convinsa as fi ca fiecare incercare se poate sfarsi trist si dureros, nu pot sa renunt la ideea ca voi gasi la un moment dat ce caut. Ideea asta nu cred ca s-a nascut aiurea in capul meu. De undeva trebuie sa fi venit. De undeva unde exista ce-mi doresc.

Vedeti voi, cei tristi si plini de frica, cum e mai frumos? Sa traiesti o viata cu o dorinta neimplinita sau plin de cicatrici pe drumul a ceea ce-ti doresti?

Atunci cand stai la adapost lucrurile nu se intampla, ele nu vin pu si simplu la tine. Trebuie sa iesi din cochilie si sa-ti exprimi intentia.

Intr-una din zile intalnesc un om la fel de viu ca mine , la fel de frumos care m-a visat in viata lui .