Archive for the ‘BILANT’ Category

ACUM UN AN

Acum un an, fix pe data de 12 iulie 2015, de ziua prietenei mele bune, sora mea din altă mamă cum obişnuiesc să o numesc, plecam spre Aeroportul Otopeni, dimineața, cu noaptea în cap. Iniţal am vrut să plec singură pentru că detest despărțirile. Sunt o fire empatică și captez orice vibrație, orice gând, indiferent cât încearcă celălalt să  îl ascundă, să îl mascheze. Tatăl meu nu a vrut să mă lase să plec singură. A insistat să mă conducă. Înăuntrul meu se luptau două forțe: bucuria unui nou început și tristețea celor pe care îi lăsam în urmă.
Tatăl meu, un tip dur, de care îmi era foarte frică în copilărie, era acum un om trist, înmuiat de faptul că puiul ăl mare pleacă de nebun în lume. Nu pot să îi uit privirea din ziua aia. M-a condus până la bariera de securitate, acolo unde se controlează bagajul de mână și persoana care se îmbarchează apoi s-a oprit într-un colț şi s-a uitat la mine până am trecut de punctul de control pașapoarte. Îi făceam cu mâna și îi zâmbeam dar înăuntrul meu era o prăpastie. Am putut să plâng apoi. Nu trebuia să mă vada așa. M-a învățat să fiu puternică și să am grijă singură de mine. Eu eram cea care nu plânge niciodată, cea care cade și se ridică și o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar eu înăuntrul meu nu am fost niciodată o tipă dură.
Băiatul meu, în vârstă de 10 ani atunci, nu era acasă. Plecase în vacanță cu tatăl lui. Mi-am spus că e perfect așa, să nu mă vadă când plec. Am vorbit cu el înainte să plece şi i-am promis câ în toamnă vin să îl iau şi pe el.
Prietena mea, Beatrice, era și ea plecată cu familia la mare. Ne luasem rămas bun înainte să plec în concediu. Nu mi-am înaintat demisia când am plecat deși eram sigura că nu mă voi întoarce niciodată. Am depus o simplă cerere de concediu, just in case. Plecarea mea era văzută de unii ca o plecare obișnuită în concediu. Nu mi-am luat la revedere de la oameni, ca și cum ne vedem oricum în două -trei săptămâni.  Mă aruncam în gol și nu știam ce îmi rezervă viitorul.
 În partea cealaltă mă aștepta un amic, un tip pe care îl cunoșteam din țară, pe care îl vizitasem de Crăciun. Atunci mi-a încolțit în minte gândul ca aş putea să plec în Germania. M-am îndrăgostit pe loc de țara asta. Bine, atunci nu văzusem cât de mulți turci și arabi locuiesc aici. În zona pe care o vizitasem prima oară nu erau deloc.
La școală învățasem engleză și rusă, în particular mă apucasem să studiez franceză şi spaniolă dar nu am aprofundat, germana – deloc. Practic, de Revelion m-am hotărât să plec definitiv în Germania și în ianuarie m-am apucat să învăț limba. Aveam la dispoziție 6 luni să învăț germana la nivel conversațional. Este interesant cum se aliniază lucrurile când ești hotărât și îți exprimi intenția.
Nu știam de unde să încep. Mă gândeam „cum o să strâng eu banii pentru o lună-două de început, până îmi găsesc un loc de muncă? „.
Au venit toate la momentul potrivit: și banii, şi cursurile de limba germană. Învăţam din cursuri audio în acea oră și jumătate pe care o petreceam prin mijloacele de transport în comun, în drumul spre serviciu.
În vizita mea din iarna lui 2014 am stat de vorbă cu amicul plecat din țară de un an jumătate și mă uitam cât de bine s-a descurcat: avea un job (nu cel mai bun din lume dar îi permitea să se miște), o mașină (nu extraordinarã dar utilă) şi un apartament închiriat într-un loc superb (pentru care uneori plătea și cu timp liber în „folosul comunității”). M-am gândit atunci că pot să fac și eu asta. Ce dacă spăl ferestre la început! Nu mi-era teamă să o iau de la zero.
Ce nu mi-a spus? Că pe el l-a ajutat familia să își găsească job şi apartament, după trei luni de încercări, nu trei săptămâni.
În fine, să nu pierd firul povestirii. Am aterizat la Stuttgart după care am călătorit spre Rheinland-Pfalz, landul în care am locuit inițial. Este un loc frumos, pe care nemții s-au încăpățânat să îl păstreze neatins de emigranți (sunt rari mai ales în localitățile mici – sate), și asta pe bună dreptate. Toți care vor să trăiască în Germania sunt atrași de frumusețea locului, de corectitudine și armonie dar când vin aici intră cu bocancii şi fac ceva în armonia nemțească.
O săptămână m-am simțit bine. Eram ca în concediu. Am avut un şoc când mi-am dat seama că germana învățată acasă nu se pupă cu ce se vorbește în teritoriu. Germana, ca multe alte limbi vorbite, are dialecte, mai multe. Ce învățăm noi la școală e „hoch Deutsch” sau germana oficială. Aici nimeni nu vorbește hoch Deutsch. Așa că, dă-i transpirații. Am început să îmi caut un job. Minune! Nici un job!
În Germania nu este important să faci bani oricum. Ideea este să ai un contract de muncă, fie că este mini-job (2-4 ore pe zi) sau contract de muncă full time. Ai contract – înseamnă că desfășori o activitate legală. Nu ai contract – problemă! Poți să faci bani din curățenie dar sunt bani câștigați la negru, nedeclaraţi, pentru care nu plătești impozite și , hai să zicem, ulciorul ăsta nu merge de multe ori la apă. Cei care lucrează legal în curățenie nu câștigă așa bine pentru că sunt exploatați de patronii firmelor de curățenie.
Deja socoteala de acasă nu se mai potrivea deloc cu cea din târg. Nu puteam să folosesc limba engleză ca să îmi găsesc un loc de muncă (basme) iar cu germana mea aveam șanse să găsesc doar muncă necalificată. Visul meu de a îmi exercita profesia de tehician maseur se năruia încet – încet. Apoi luna aia promisă de amicul meu, în care puteam să locuiesc la el până îmi găseam locul meu, s-a transformat în trei săptămâni (nu că ar mai fi contat o săptămână în plus). Ce nu mi-a spus nimeni este că ai nevoie de mai mult de o lună şi că lucrurile sunt mai complicate decât par. Pentru a reuși să închiriezi un apartament este necesar să ai un loc de muncă (ți se cer ultimii trei fluturași de salariu), iar pentru contractul de muncă este necesar să fii înregistrat într-un spațiu (găsești apartamentul de închiriat, semnezi contractul cu proprietarul și apoi mergi la primărie și te înregistrezi). Cei care îmi sunt mai apropiați poate își aduc aminte anul trecut, pe la sfârșitul lui iulie, cum trimiteam mesaje disperate pentru un loc de muncă și cazare. Îmi jurasem că fac orice dar în România nu mă mai întorc (biine, aproape orice). Am cheltuit o mulțime de bani numai pe biletele de tren cumpărate în căutarea unui loc de muncă. Banii de acasă se duceau și loc de muncă nu reușisem să îmi găsesc.
La un moment-dat am postat o cerere de ajutor pe pagina FB creată de românii care traiesc în Germania. Unul mi-a zis că șeful lui caută ajutor în bucătărie. Am călătorit mai bine de 50 de km ca să descopăr că nimeni nu căuta ajutor în bucătărie ci doar imbecilul, femeie cu care să se combine. După aventura asta am postat pe grup experiența ca să stie şi alții cum se ajută românii între ei. Citind postarea mea, un alt român care locuia în Offenbach, lângă Frankfurt, îmi scrie că el trebuie să plece urgent în țară iar șeful lui nu îi dă voie să plece fără să aducă un înlocuitor (ajutor de bucătar). Nu mai lucrasem niciodată într-un restaurant. Am ezitat. Plus că nu aveam unde să stau. Până la urmă, omul care locuia cu prietena lui şi fratele ei, mi-a propus să locuiesc la ei cât sunt plecați. Zis și făcut! Fac bagajul şi iau trenul spre Frankfurt am Main, să ajung în Offenbach.
Șeful restaurantului – un turc supărat pe viață. Rar zâmbea omul ăla. Mereu se răstea şi avea ceva de comentat. Românul a plecat şi turcul a trebuit să se mulțumească cu mine, deși nu îi convenea situația. Astfel două săptămâni jumătate am cheltuit 8, 5 euro zilnic pentru călătoria cu autobuzul, după care am început să merg pe jos 5 km dus – 5 km întors. Nu îmi spusese nimeni că există abonamente. Când am aflat informația, dupa vreo lună, mă gândeam „Cum de nu s-au gândit să îmi spună? Doar trăiau de 7 ani în Germania!”. În fine.
Au trecut trei săptămâni de muncă la restaurantul turcului, de învârtit şi copt pizza. Partea cea mai frumoasă era că restaurantul se află pe malul unei piscine, într-o zonă care fusese pădure înainte ca oamenii să înceapă să își construiască casele. Partea mai puțin frumoasă este că nu am apucat să intru niciodată în bazinul ăla să dau o tură. Am fost odată foarte aproape. Eram în timpul meu liber dar turcul s-a gândit că mă relaxez prea tare și a trimis pe cineva să mă aducă în bucătărie pentru că aveau nevoie de mine. După cele trei săptămâni trebuia să plec undeva, trebuia să îmi găsesc locul meu în care să stau. Acela a fost momentul în care a apărut în peisaj soția turcului, o evreică născută în Argentina, care conducea o cafenea în centrul orașului. Ea mi-a propus să lucrez în bucătăria de la cafenea, pentru ea, şi ea o să încerce să îmi găsească și locuință. Mi-a surâs ideea. Nu îmi prea place să mă mut de colo – colo, deh, asta e cusurul meu. Problema era că se întorceau oamenii din România și eu trebuia să mă mut şi nu aveam unde. Unul din frații tipei la care am stat astea două – trei săptămâni mi-a propus să vin să stau la el, colega de apartament, să împărțim cheltuielile, într-un apartament cu două camere. Mi-am zis că e o soluție până când și ăsta a vrut să se combine cu mine, în ciuda refuzului şi discuțiilor repetate pe aceasta temă. Într-o seară o luase razna complet și nu am mai putut să mă întorc acasă. Am dormit la un coleg de muncă iar a doua zi, ajutată de turc și încă doi oameni, mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-o cameră de la restaurant pe care șeful o folosea ca birou. Ulterior am aflat ca șefii mei generoși voiau să îmi ceară 400 euro pentru luna în care am dormit în patul din birou.
Între timp s-au facut două luni de lucrat la restaurant. Faptul că locuiam practic în curtea restaurantului era foarte util pentru şef, trebuia să fiu disponibilă oricând. Cumva spre sfârșitul lunii septembrie nevasta turcului a reușit să obțină o garsonieră în clădirea la parterul căreia se află cafeneaua, în Centru. Atunci mi-a făcut contract de ajutor în bucătărie pentru două ore pe zi (mini-job).
Totul bine, numai că îi promisesem copilului că vin să îl iau să înceapă școala în Germania dar șefa a zis că nu se poate. În momentele ei de candidă sinceritate mi-a destăinuit ca ei nu au mai avut o vacanță de patru ani, şi eu trebuia să mă sacrific, ca și cum ar fi impartit profitul cu mine.
Am făcut pact cu diavolul. Alea două ore pe care trebuia să le muncesc zilnic erau de fapt 6, câteodată 8. Garsoniera nu era a mea, ci a lor, și dacă finalizam contractul cu ei trebuia să evacuez spațiul. În momentul acela am realizat că m-am bucurat ca un copil cretin de o jucărie care de fapt nu e dăruită, ci împrumutată. Cum am reușit eu să îmi păstrez naivitatea și credința că există oameni care te ajută fără vreun interes ascuns?
Ce am omis să vă spun este că pentru a închiria un apartament ai nevoie de o garanție – contravaloarea a trei luni de chirie. Dacă lunar chiria ta este 280 EUR garanția va fi 840 eur, cam cât i-am plătit eu șefei în patru luni, pentru că așa ne înțelesesem – bani pe care mă chinui și acum să îi recuperez de la ea.
Chiar dacă ai făcut pact cu diavolul totul e frumos până vrei să ieși. Atunci se dezlănțuie iadul. Dacă vă bate gândul vreodată să plecați din țară, să munciți,  alegeți variante strict legale. Acești doi indivizi, turcul și evreica, foloseau frecvent portițe ilegale de a-și desfășura activitatea, ori dacă tu ești prospătură și habar nu ai ce legi există şi cum funcționează ești pierdut.
Între timp am cunoscut un om, un băștinaș, neamț din tată în fiu. El a fost cel care m-a susținut, care m-a încurajat când credeam că totul e pierdut, el mi-a întins o mână de ajutor și m-a scos din cloaca aia care se numește Offenbach am Main – un ghetou plin de turci, arabi, ruși, români și alte nații care nu au dreptul legal să locuiască în Germania dar cumva au găsit o cale. El este cel care mi-a găsit un nou loc de muncă şi care m-a luat în casa lui. Eu îl consider un fel de înger păzitor deși pare doar un om, foarte bun la suflet.
Am uitat să spun că între timp în Germania a ajuns un val uriaș de refugiați care a dat peste cap mersul lucrurilor. Piața imobiliara e blocată. Nemții nu mai acceptă chiriași musulmani. Nu sunt sigură dacă nu cumva şi români sau alte nații. Infracționalitatea a crescut.
Îi aud pe unii, buni samariteni, care comentează „și ce ar fi trebuit să facem? Să ii lăsăm să moară la porțile Europei?” Nuuu. O să dispară Europa în curând. În cazul în care nu ați citit Mizerabilii de Victor Hugo, încercați să o faceți. În felul ascesta veți înțelege că oamenii nascuţi în mizerie, crescuți așa, nu apreciază gesturile filantropice. Ca să apreciezi un gest de bunătate trebuie să fi trăit în bunătate cândva, să o fi pierdut ca să o apreciezi, ori un mizerabil nu știe ce este bunătatea, el știe doar lupta pentru supraviețuire, el stie că toți sunt inamici iar un om bun este doar un fraier.
Aventura mea nu s-a terminat pentru că eu nu am renunțat la drum. Știam cumva că va fi un drum anevoios dar nu mi-am imaginat nimic din ce s-a întâmplat. Dacă aș fi știut, probabil nu aş mai fi pornit la drum.
Am trăit un an încercând să iau partea frumoasă din tot rahatul. În zilele în care îmi venea să plâng mă duceam pe malul Main-ului şi priveam graţia  lebedelelor sau cum razele soarelui la apus creau pe cer cel mai frumos tablou fără semnătură. Acela era momentul meu, sandwichul pe banca de pe malul râului Main.
Realitatea e alta decât cea pe care o vedem de departe. Am încercat să stau departe de românii de aici. Sunt sigură că sunt și români educați și la locul lor, dar stau ascunși. De văzut vezi doar ce plutește la suprafață. Sunt mulți care n-au facut școală în țară și au venit aici la muncă, să facă bani pentru casă și mașină, să se întoarcă în România și să se fălească. Precis știţi măcar un exemplar de prin cartier. Noi in Bucuresti îi numim „cocalari”. E plin de ei pe aici.
Azi se împlinește un an de când am sărit în gol, un an de când sunt departe de copilul meu și de oamenii dragi. Azi se împlinește un an de când m-am hotărât să mă lupt cu soarta și să o schimb, şi lupta nu s-a încheiat, și nu se va încheia până nu câștig.
În cazul în care vă gândeați să plecați din țară și rândurile mele v-au speriat, mă bucur! Mai bine să știi ce te așteaptă decât să plutesti într-o bulă cum am făcut eu. Faceţi-vă un plan concret, strângeți detalii, pregătiți-vă minuțios: bani, limbă, prieteni/familie, job.
Eu mi-am dorit foarte mult să plec, încă de cand eram copil. Nu știu de ce. Simțeam că nu aparțin locului ăluia. Nu am avut niciodată rădăcini adânci în România. Poate o să descopăr cândva de ce. Mulți nu mă pot înțelege tocmai pentru că rădăcinile lor sunt adânci sau poate pentru că ar vrea și ei însă teama este mai mare decât dorința.
Vă doresc să fiți iubiți şi ocrotiți oriunde vă este rădăcina.

BILANT 2013

Asa cum ii sade bine omului gospodar dupa vremea muncii , vine vremea adunatului de roade si apoi a socotitului.

Am un obicei ca in ultima zi a anului ce a trecut sa privesc in urma si sa calculez ce drum am parcurs, daca evoluam (eu si spiritul meu) sau trebuie schimbat cursul.

La inceputul anului trecut cred ca eram mai trista si mai agitata decat acum, cu mai multe griji si mai putine solutii.

Din punct de vedere al viselor, al rezultatelor muncii si perseverentei am cules roade frumoase. Capacitatea de a materializa vise – intacta 🙂 Am invatat ca atata timp cat stii ce vrei exact si iti concentrezi energia intr-acolo lucrurile se intampla.

Pe planul inimii albastre … cred ca nu am stiut ce vreau sau nu am stiut cum sa cer. Nu m-a invatat nimeni si bajbai, ma poticnesc, mai cad, ma mai ridic…

Conform calendarului chinezesc anul acesta am fost sub semnul Sarpelui. M-am bucurat: in sfarsit anul meu! Anul asta trebuie sa-mi mearga bine. Ei, n-a fost chiar asa.

Una din predinctiile citite imi spunea ca anul asta o sa fie un mare dus scotian, adicatelea voi incasa una calda, alta rece si tot asa, ca intr-un carusel. Conditia era sa reusesc sa ma tin destul de bine ca sa nu cad din trenulet.

Dushul rece si cald exact in aria asta de interes s-a manifestat. Am pus pauza pana ma dumiresc care-i treaba cu viata asta.

Pana atunci sunt determinata sa imi exploatez potentialul si sa transform plumbul in aur.

Anul asta , mai mult decat oricand, am ajuns la concluzia clara ca inima nu se da de pomana si ca eu nu m-am nascut sa fiu accesoriul cuiva,  ci pentru ca eu, pot si trebuie sa fac o diferenta. Nu pot sta la umbra nimanui gandindu-ma ca asa e firea lucrurilor. Eu m-am nascut sa fiu o stea nu praf langa bordura. O regina nu poate conduce regatul alaturi de un bufon, asta e clar.

Anul acesta Mos Niculae mi-a adus o certificare nou nouta in Schwinn Indoor Cycling, o certificare cu sclipiri argintii, un vis pe care il ingrijesc de trei ani si in sfarsit s-a intamplat. Mi-am demonstrat ca indiferent care este parerea „binevoitorilor” din jurul meu eu sunt datoare sa nu imi pierd increderea in mine. Au existat si oameni care m-au sprijinit si au crezut in mine. Datorita lor nu m-am oprit cand simteam ca nu mai pot lupta.

E doar un pas din multii care vor sa vina.

A doua jumatate de an mi-a dat pe plus.

Ma pot declara multumita dar nu instalata in comoditate. Un grad minuscul de nemultumire voi pastra mereu ca un catalizator pentru miscare inainte.

Am mai observat ceva: m-am apropiat mai mult de lumea fizica pastrand contactul cu spiritul doar pentru propriul echilibru. E posibil ca unii sa ma catalogheze egoista. La inceputul anului ce a trecut imi doream foarte mult sa ajut oamenii, sa aduc bucurie in vietile lor. Am realizat ca oamenii nu vor sa fie ajutati cu adevarat, cel putin nu toti. Majoritatea isi doresc sa-si planga de mila si sa traga energie de undeva, de la cineva dispus mereu sa dea. Si mai multi nu au in ei capacitatea de a descoperi lucrurile pe indelete, insa au dorinta de a primi totul mestacat, fara sa fi cautat, fara sa fi muncit. O comoara de-a gata.

Am tot oferit o vreme , fara limite, din toata inima. Am sfarsit stoarsa si dezamagita. In momentul in care am pus frana lucrurile au inceput sa mearga mai bine pentru mine.

Oricat as iubi oamenii si oricat mi-ar placea sa ii vad fericiti unii nu sunt pregatiti pentru asta. Se agata cu disperare de drame atent tesute, au uitat cum e sa fii copil, sa ai sufletul sincer.

Nu te poti bucura de nimic in viata daca sufletul tau nu mai este copil. In momentul in care acel copil e mort incepi sa imbatranasti si dispari.

Da, recunosc, nu imi plac oamenii maturi. Sunt tristi si seci. Imi plac in schimb copii responsabili, cei care au crescut si nu au uitat sa se bucure fara sa inristeze pe cei de langa, cei empatici si entuziasti, cei carora le sclipesc visele in coltul ochilor.

Imi doresc pentru anul ce se asterne in fata, necunoscut si proaspat, sa impart momentele doar cu nebuni inocenti asemeni mie, cu oameni cu inima deschisa, care stiu sa ofere, nu numai sa ia. Imi doresc o comunitate a celor ca au curaj sa faca lucruri nebunesti, lucruri care sa-i faca pe sceptici sa exclame : „dar acest lucru este imposibil! Cine? TU?! Fugi de-aici! ” pentru ca asta este combustibilul pe care se cladeste lumea, un simplu „NU POTI!”.

Mi-a facut placere sa va primesc pe toti in casuta mea, de fiecare data cand ati simtit ca va atrage ceva.

Va multumesc ca existati. Din multumirea voastra m-am incarcat atunci cand imi era intuneric.

Va doresc sa nu va pierdeti pentru prea multa vreme speranta si capacitatea de a visa.

La multi ani!

BILANT 2012

Mda… stiu… mai este inca o zi din an.

Optimistii ar spune ca nu aduce anul ce aduce ceasul si ca-ntr-o zi se pot schimba lucrurile cum nu iti poti imagina. Eu nu simt asta, si tocmai pentru ca nu cred ca viata mea sa se schimbe radical in 31 decembrie 2012, ma pornesc a scrie bilanul anului ce tocmai a trecut.

La sfarsitul lui 2011 incercam sa imi trag sufletul dupa luptele pe care le-am purtat. Ma simteam de parca as fi fost pe mare multi, multi ani, fara sa vad un petic de pamant. Intram in noul an plina de speranta ca in sfarsit lucrurile se vor aseza pentru mine si voi putea sa ma odihnesc. Eu si optimismul meu bolnav.

Ma uit la mine acum, in acelasi punct dar cu un an mai tarziu… sunt mai obosita , mai epuizata si mi-am pierdut capacitatea de a mai vedea ceva frumos dincolo de linia orizontului.

Am trait un an in care am incercat prin orice mijloc sa imi pun in valoare calitatile si un an in care fiecare din aceste incercari au esuat lamentabil. Am luptat sa nu exist degeaba si fix degeaba a fost existenta mea de parca cineva imi punea piedica si se distra copios la fiecare poticneala a mea.

A fost un an in care am descoperit cat de naiva pot sa fiu gandind ca tot ce ai nevoie este puterea mintii, a ideii creatoare.

A trecut un an in care mi s-au zdruncinat din temelii toate credintele. Nu mai cred in nimic. Tot ceea ce avea valoare candva pentru mine si-a pierdut sensul.

A fost un an in care am crezut pot sa-mi creez viata pe care o vreau pentru mine si tot ce am primit in schimb au fost usi inchise. Nu.. hai sa nu fiu nedreapta. Imagineata-ti cineva care zambeste frumos si deschide usa larg poftindu-te inauntru dar in momentul in care vrei sa treci pragul iti tranteste usa in nas.

S-a incheiat un an in care multi oameni m-au dezamagit teribil. Si daca stau bine sa ma gandesc anul ce a trecut soarta mea a depins mult de oameni … acei oameni care m-au dezamagit teribil.

Ne-am obisnuit , odata cu acest curent new age, sa vorbim din carti si sa cultivam optimismul teoretic scris de niste indivizi ghidati de o foarte bine pusa la punct campanie de marketing.

Suntem incurajati sa gandim pozitiv pana la a ne pacali ca nu exista stari de nemultumire sau depresie. Nimeni nu mai recunoaste ca trece printr-o pasa proasta ca sa nu isi atraga necazurile in viata. Ei bine , pana acum cativa ani, eram cea mai vesela si optimista persoana. N-aveam cum sa-mi atrag rahaturile care s-au perindat in viata mea in ultimii doi ani. Am continuat sa am incredere in oameni si sa fiu optimista si asta mi-a adus si mai mult rahat pentru ca nici nu m-am asteptat la asta. Acum, imi pun un semn de intrebare. Oare?

Sunt satula sa ma pacalesc si , da, recunosc : am avut un an ingrozitor.

La naiba cu „sa ne concentram pe lucrurile pozitive”, „sa fim multumiti pentru ce avem”, „putea fi mai rau”. Nu ma pot concentra pe lucrurile pozitive cand alea negative ma dau afara din casa, nu ma pot multumi cu ce am pentru ca asa ne vor unii , multumiti si docili, sa nu punem probleme, dar putea fi si mult mai bine.

Imi aduc aminte ca am trait ani in care nu aveam griji, nu-mi era frica si nu ma simteam atat de singura. Nu imi dau seama exact cand au inceput lucrurile sa o ia razna si stiu cu certitudine ca nu sunt un caz izolat. Suferim de o boala produsa de un virus implantat in societate.

Toata porcaria asta optimista new age e inventata de unul care se saturase sa auda prin ce greutati trec oamenii din jurul lui.

Nu ai cum sa ignori intunericul. In viata exista si intuneric si lumina in egala masura. Atunci cand ingnori intunericul, incercand sa faci mai multa lumina in viata ta traiesti efectele legii lui Arhimede: cu cat impingi mai multa lumina in intuneric cu atat acesta va riposta iesind sa-si ocupe spatiul pentru ca in Univers exista un echilibru e care noi nu il intelegem si incercam constant sa il modificam.

Am ajuns sa fim considerati bolnavi daca nu zambim sau daca ne permitem sa fim nemultumiti. Suntem compatimiti ca niste bolnavi.

Imi intreb prietenele „Ce faci? Cum iti mai este?” Una nu are curaj sa imi povesteasca prin ce trece desi se vede totul in ochii lor. Toate imi raspund invariabil „Bine! Sunt bine!” cu un zambet fortat pe fata.

Am sperat, mi-am deschis inima, de fiecare data mai greu ….

Nu mai am capacitatea de a rezista in chestia asta numita viata, nu asa cum este ea acum. Nu este ce mi-am imaginat eu ca este viata.

Eu mi-am imaginat oameni cu inima deschisa cu care sa impartasesti bucuria…

In anul ce a trecut m-am simtit ingrozitor de singura. Ingrozitor. Nu traiesc izolata de oameni. Ies cat de frecvent imi permite bugetul. N-am simtit conexiune adevarata. La ce naiba mai interactionam daca nu ne dorim cu adevarat asta? Doar de fatada? De dragul de a ne sopti in gand seara ca suntem sociabili?

Sunt inconjurata zilnic de oameni si totusi ei sunt la mii de ani distanta de mine. Nu mai comunicam. Sufletele noastre nu mai comunica. Totul e doar o bifa intr-o lista de obligatorii. Ies cuvintele din frica, nu din suflet.

Puteam sa astern cuvinte optimiste, de gratitudine ca sa bucure ochiul cititorului si sa ma scuteasca de critica unora de le stiu ei pe toate mai bine, dar care mai este farmecul? De ce sa ma ascund?

Realizez ca s-a mai sfarsit un an doar pentru ca sunt singura si astept sa isi revina toti de pe unde sunt plecati sa petreaca.

Pentru anul ce vine nu imi mai doresc nimic pentru ca indiferent ce imi doresc eu primesc cutii cu resturi.

A, ba da! Imi doresc sa dispara toti prefacutii din viata mea, sa nu mai intalnesc altii, sa nu mai intalnesc oameni carora le pasa doar de ei, oameni care nu pot tine o promisiune.

Daca e sa se faca liniste apoi sa fie liniste detot.

Ar fi culmea sa inchei cu La multi ani!

BILANT 2011

A mai trecut un an din viata mea pamanteana, un an pe care l-am resimtit ca fiind restrictiv si neprietenos. La inceputul lui mi-am propus multe si n-am reusit sa finalizez nici macar un sfert din ele.

2011 l-am simtit ca pe o caruta grea, pe care o trag incercand sa urc o panta abrupta. Unori ma dureau mainile si o scapam la vale, alergam dupa ea si reuseam sa o opresc… apoi porneam din nou la drum, spre varful dealului.

Am avut asteptari de la anul asta si am suferit dezamagiri profunde… greseala mea. Cu cat ai asteptari mai mari de la ceva sau cineva cu atat viata iti arata ca nu putem controla lucrurile decat intr-o mica masura. Exista momente in viata cand suntem in cumpana, la bifurcatia dintre drumuri si singurul lucru pe care il putem face este sa alegem: drumul din dreapta, sau drumul din stanga.

Dar daca imi concentrez atentia pe lucrurile pozitive din viata mea in 2011 recunosc ca nu am avut probleme majore de sanatate, poate doar organismul mi-a tras un semnal de alarma ca este prea obosit si ca ar trebui sa imi folosesc o parte din timp odinhnindu-ma.

Apoi, financiar m-am descurcat. N-am avut finante la discretie dar au aparut resursele exact la momentul potrivit pentru rezolvarea problemelor.

Anul asta cele mai importante au fost lectiile primite de la oameni si experientele traite cu ajutorul oamenilor. N-a fost un an in care sa-mi stabilesc un reper, un punct de care sa ma ancorez in vremuri de furtuna. Reperul meu a fost in bataia vantului si poate din cauza asta am resimtit stresul mai puternic, datorita nesigurantei. In schimb, fiecare incercare a venit la pachet cu un dar. Asa am descoperit langa mine oameni care au sarit sa ma ajute fara sa ii rog, ingeri pazitori. Am primit sprijinul necesar exact atunci cand simteam ca ma prabusesc. Mi s-au deschis usi exact cand credeam ca totul este pierdut.

2011 a fost pentru mine un an al dusurilor scotiene din punct de vedere al trairilor. Nu am mai fost atat de prezenta in relatiile cu prietenii mei, am trait mai mult in interiorul meu ducand lupte cu dragonii din interior, incercand sa pun ordine in subconstientul meu si sa ma impac cu umbra.

Nu pot sa spun ca tresalt de bucurie cand ma uit la realizarile anului ce a trecut. Mai degraba ma simt obosita ca dupa o lupta grea. Acum am nevoie de un timp sa-mi ingrijesc ranile, sa-mi trag sufletul.

Nu stiu exact ce anume se va manifesta anul ce vine dar simt ca exista o forta mai mare decat noi si dorintele noastre. Simt ca orice dorinta ti-ai pune trece printr-un Juriu Suprem care da verdictul: da, a se indeplini sau nu, a nu se indeplini.

Poate ca pe mine juriul asta suprem nu m-a prea placut in 2011 si din cauza asta nu mai am curajul sa-mi doresc nimic maret. Imi simt inutile dorintele. E ca si cum as fi iar un copil mic care isi roaga parintii sa il ajute in indeplinirea dorintelor si parintii ii raspund la fiecare, invariabil: „NU. Facem asa, ca asa e mai bine pentru tine.”

Eu, din visatoarea si optimista incurabila, din elanul pe care il aveam si pofta de viata , m-am transformat intr-un animalut speriat. Destinul ala, pe care unii il contesta, care pe mine m-a trecut prin foc anul asta mi-a obosit spiritul copilului din mine.

La sfarsit de an ma simt stoarsa de putere si cu o dorinta acerba de a ma ascunde intr-o scorbura, departe de lume.

E posibil ca starea mea sa se amelioreze in timp, dar e posibil ca anul ce vine sa-mi aduca o noua transa de lupte.

Pentru mine speranta nu mai are nici o insemnatate. Ea reprezinta doar o modalitate de amagire ca lucrurile se pot schimba in mai bine. De amagit nu mai vreau sa ma amagesc oricat de neplacut ar fi sa traiesti in pura realitate.

Inainte de incheiere as vrea sa trag un semnal de alarma: aveti grija cum va purtati cu cei din jurul vostru. Inainte sa aveti pretentii de la ei, impuneti acele pretentii propriei persoane. Oamenii din jurul vostru nu exista ca sa va indeplineasca dorintele si sa va care poverile, ei sunt parteneri de drum, colegi de clasa in scoala vietii. Fiti recunoscatori pentru fiecare mana de ajutor intinsa. Apreciati mai mult si cereti mai putin, in final veti descoperi ca primiti mai mult.

Lasati sa se  manifeste mai mult iubirea din voi, mai mult decat orice altceva ce vrea sa iasa la suprafata.

Daca nu manifestam iubirea si intelegerea ranile noastre sufletesti si emotionale nu se vor vindeca niciodata.  Inainte sa ripostezi violent gandeste-te ca persoana aceea reactioneaza asa datorita ranilor deja existente, intorcandu-i aceeasi moneda ii mai produci o rana sau o adancesti pe cea existenta.

Poate daca ar fi o dorinta pe care vreau sa o exprim pentru 2012 ar fi un Pamant cu oameni mai buni , mai intelegatori si mai iubitori.

Un An Nou mai bun, dragi colegi de clasa in scoala vietii!