Posts Tagged ‘lupta’

DUPA 40 DE ANI… DE MADALINA FARA DUME

Ma incearca un sentiment ciudat. Pentru prima oara in viata asta a mea de om sarbatoresc victoria in lupta cu viata, mai degraba, decat faptul ca acum vreo 40 de ani (fara cateva ore) am venit fortat pe lumea asta.

Nici nu stiu cum a trecut tot timpul asta. La inceput a fost interesant. Viata mea se reducea la interactiunea cu familia, eram oarecum protejata de mediul inconjurator, ce sa zic? Dragut.

Abia cand am inceput scoala viata a inceput sa-si arate dintii. Dar ce credeti voi? Ca nu i-am aratat si eu pe ai mei? Asa, de lapte cum erau, i-am aratat si i-am spus: esti sigura ca vrei sa te iei la tranta cu mine? Nu ma sperie nici praful in ochi si nici noroiul si nici juliturile. E posibil sa plang de multe ori dar nu te lasa pacalita, pentru ca e doar un ragaz in care imi reevaluez strategiile.

Si uite asa a inceput dansul, cand ea pe mine, cand eu pe ea. Bine inteles ca au fost momente in care am vrut sa arunc prosopul. Numai cine nu lupta nu stie cu ce se mananca un meci.

Cu timpul acumulezi experienta si nu mai esti asa usor de zdruncinat, mai ales cand te uiti in urma si iti dai seama, statistic vorbind, ca intr-un fel sau altul, de fiecare data ai castigat. Daaa, uneori trebuie sa pui ochelarii aia cu dioptrii mari ca sa vezi mai exact ce, dar chiar si asa ai castigat.

Vorba unui filozof, care nu mai stiu daca mai traieste: viata fara trante, e pustiu. Asa ca, oameni buni, cand vedeti ca i se face de tavaleala, suflecati-va manecile si un crac de la pantalon (ca la fotbal in curtea scolii) si da-i transpiratii.

Ultima mea lupta a inceput in 2007 si de atunci nu am mai avut un ragaz pana acum. In timpul asta mi-am pierdut de nenumarate ori increderea in fortele proprii, alteori am plans de epuizare. Imi doream doar un ragaz sa mai pot respira un pic. E o vorba la noi la romani „nu iti da Dumnezeu mai mult decat poti duce”. De cate ori am bombanit pe tema asta. E ca in bancul ala cu betivul cocosat si betivul schiop:

„Doi betivi, unul cocosat si unul schiop pleaca intr-o seara de la crasma. Cocosatul o ia pe scurtatura prin cimitir. Ii apare in fata o stafie:

– STAI! Ce ai acolo?

– O cocoasa.

– Da-o-n-coace!

A doua zi il vede amicul schiop, il intreaba cum a scapat de cocoasa si face si el la fel. Pleaca de la crasma, o ia prin cimitir si ii apare in fata o stafie:

– STAI! Ce ai acolo?

– Sunt schiop.

– Nah si-o cocoasa!”

Asa imi facea si mie viata asta. Eram la pamant, vedea ca vreau sa ma ridic si paaam! bocanc in fata. Pai ce, soldat!? Vrei sa te ridici!? 200 de flotari cu bataie din palme si fluieratura ca sa mai incerci a doua oara.

Nu imi arat varsta si asta nu se intampla de acum, ci de cand eram copil. Cel mai enervant era cand calatoream cu autobuzul si se trezea cate un batranel sa ma intrebe: „hei, baiete, cobori la prima?” si atunci nu incepuse inca era cu McDonald’s si barbatii cu tzatze asa ca nu inteleg confuzia. Acum cand ma intreaba cineva cati ani am zambesc pentru ca stiu ce o sa urmeze „caaat!? pe bune?! Nu cred.” Nu, frate, de fapt fac misto de tine! Am 17 si o sa intri in puscarie pentru corupere de minori.

Varsta e o chestie relativa si daca ar fi sa emitem o formula-definitie ar suna asa: Umor + Optimism / Capacitatea de a face fata rahaturilor x 100. Daca esti vreunul matematician sau inginer si simti nevoia sa ma corectezi, las-o balta! Prefer uneori sa fiu ignoranta si fericita decat sa fac totul corect. Da! Asta este secretul (sau cel putin unul din ele): da-ti voie sa gresesti. In placinta aia grafica care reprezinta viata ta lasa o felie si pentru greseli si coloreaz-o cu roz si bulinute. Fa-ti un tricou pe care sa scrii: „da, frate, gresesc! M-am nascut din greseala, traiesc intentionat si pe tine te-am intalnit tot din greseala, asa ca DEL.” Daca nu ar exista greselile (nu ma refer la alea fatale, alea ma sperie si pe mine), astea maruntele pentru care ne scoatem ochii zi de zi si stricam relatii si pornim razboaie, viata ar fi plictisitor de superba, totul ar fi perfect, nu am mai avea nimic de imbunatatit sau de creat. Wow! Ca in Rai. BOOOORIIIING!

Ii spun si copilului meu, gaseste umorul in fiecare situatie, indiferent cat de rahat ar fi. Daca ti-ai pierdut simtul umorului te pasc bolile neuronale degenerative, schizofreniile si alte bunatati d’ale Pandorei, asa ca da-ti cu praf de ras cand iesi din casa.

Cand eram copil o persoana la 40 de ani mi se parea cu un picior in groapa. Pe la 20 de ani, ma uitam peste gard la cei de 40 si ziceam ca mie nu o sa mi se intample, la 30 am devenit un pic mai serioasa dar nu de tot iar acum rad de’a binelea pentru ca… mie nu o sa mi se intample niciodata. Abia astept sa fac 69, de ani, nu pozitia. Apropos, nu mai e la moda 69, acum se poarta 11 (unul langa altul fara nici o treaba de impartit), sau 12 (unul e paralel si celalalt pe ganduri).

Daca ar fi sa descriu 40 de ani intr-un cuvant mi-ar trebui o fraza: comunism, cozi, copilarie simpla, apeluri telefonice anonime, discutii interminabile cu tanti de la cuplaj,  julituri, batai, tras de cozi, porecle stupide, iubiri secrete, note mici, cafteala acasa, teme la lumina lampii cand se taia curentul, walkman pe baterii, casete cu muzica derulate pe creion, Tetris, vacante la Mamaia, in Ceahlau, la bunici,  blugi de la turci, cadouri de la rude din State o data la patru ani, pisici orfane aduse acasa, generatii de pui de gaina crescute pe balcon + ura fata de parintii care faceau ciorba din ei, examene + chiloti maro ca urmare a examenelor, frati nebuni ca mine, parinti si mai nebuni, HAI RAPIDUL!  vise, iubiri idealizate, bule spulberate, divort, prieteni frumosi, prieteni de cacat, alti prieteni frumosi, copil frumos si iubitor, pisic extrem de nebun, semi-maratoane, impachetat traista si plecat in lume, oameni faini, multi oameni de cacat, alti oameni faini….iubirea vietii mele… si cursa continua. Mi-am pus pantofii de cursa lunga pentru ca din punctul asta nici macar nu se vede panglica de la SOSIRE.

Pana la urma e ca in Montagne Russe, te tine sau nu stomacul.

 

TIP: Daca ai ajuns la 40 de ani si nu mai ai timp sa faci sex sau nu ai cu cine, schimba ceva in viata ta. In curand rugineste instalatia si e pacat. :))

 

Ne vedem peste zece ani dupa schimbarile hormonale, transpiratii si toti dracii din program.

 

 

Anunțuri

UNDE SE TERMINA VISUL SI UNDE INCEPE REALITATEA?

Cred ca 90 % din timpul trait de mine in aceasta viata am visat. Am visat, visez inca si cred ca nu ma lecuiesc niciodata. Identific cumva visarea cu dorinta de a realiza ceva anume. Pentru mine, la inceput a fost visul. Apoi visul, acumuland energie, s-a transformat in realitate. Unele vise raman asa… simple vise. Nu am reusit sa inteleg de ce unele vise mor in fasa.

Mi-am propus sa incep un proiect. Sunt foarte entuziasta de noua idee, sau de noua descoperire. Bucuria mea ar putea sa miste Pamantul mai repede. Sunt atat de entuziasta incat, in naivitatea mea, incep sa impartasesc cu persoanele din jurul meu ceea ce vreau sa fac,  sau ceea ce simt. Tot in naivitatea mea ma astept ca ei sa fie fericiti pentru mine. Cel putin eu asa sunt cand altcineva are o reusita, sau cand viseaza, sau cand iubeste… Cu cat mai multi oameni fericiti pe lumea asta cu atat o lume mai buna, zic eu. Fericirea ar trebui sa fie molipsitoare.

Ce se intampla? Ce se intampla cu visele mele de mor tinere? Apare ceva ce, in mod uzual, numim invidie. Sunt oameni care nu se pot bucura pentru ca incep sa compare bucuria ta cu nereusitele lor, incapacitatea lor de a se bucura de ceva anume in viata. Aici mor visele mele.

De fiecare data imi spun: Pastreaza bucuria pentru tine! Tine mai mult in interior! Aiurea! Pot? Sufar ca un caine lovit de camion cand mi se prabusesc castelele mele frumoase si o iau de la capat, cu insistenta si incapatanarea unui copil care stie ca vrea AIA si numai AIA.

Analizandu-mi felul de a fi am realizat ca sunt dependenta de vise. Cand aud pe cineva ca imi spune „sunt realist” e ca si cum mi-ar spune „sunt mort”. Unora le este teama sa viseze pentru ca le este teama de fapt de esec, de dezamagire. Eu experimentez asta mai tot timpul: dezamagiri, esuari, esecuri cum vreti voi sa le spuneti. Ma fac sa ma simt mizerabil de fiecare data, ma supar pe mine ca am permis inca o data si inca o data sa mi se intample asta, ca intr-un joc sadic al autosuferintei, imi ling ranile, ma ridic si o iau de la capat in speranta ca data viitoare nu o sa fie la fel. Este ca si cum as fi inchisa intr-o camera, o camera cu o singura usa, vreau sa ies si – inevitabil – de fiecare data ma lovesc de usa. Doare. Stau o vreme jos si imi plang de mila, apoi ma ridic si imi spun „eh, hai ca poate de data asta usa se deschide”. Si ce crezi? Nu se deschide. Zbang! Inca o busitura! In felul acesta pe langa dependenta de vise ajung si dependeneta de durere.

M-am gandit ca la un moment-dat daca mi se deschide usa usor o sa am impresia ca e o capcana si ma asteapta ceva abominabil dincolo.

In unele momente de luciditate stiu ca visul meu e un simplu vis, citesc semne care imi spun ca visul meu e departe de a se implini si, cu toate astea, continui. De ce? Pentru ca ma face sa ma simt bine. Pentru ca visul meu este generator de serotonina si pentru ca in mintea mea am voie sa ma simt cat de bine vreau.

Si atunci imi spun ca granita intre vis si realitate este foarte fina si difuza, pentru ca uneori visele devin realitate, alteori visele raman vise.

Inca n-am descoperit ingredientul secret, care adaugat acestei retete, face ca plasmuirea mintii sa se transforme in palpabil. Realitatea mea devine realitate in momentul in care este in acelasi timp realitatea cel putin a inca unei persoane.

Cred ca aici e smecheria. Daca eu vreau ceva si sunt singura in dorinta mea, acel ceva ramane visul meu. Daca cel putin inca o persoana vrea acelasi lucru am sansa ca dorinta mea sa prinda aripi. Cantitatea de energie investita intr-un simplu vis il poate transforma.

Poate ca toti suntem magicieni si alchimisti insa avem nevoie de sustinatori. Poate chiar din acest motiv suntem mai multi pe aceeasi planeta si poate chiar din acest motiv suntem oarecum fortati sa socializam, sa ne facem prieteni.

Au existat oameni care si-au implinit visele fara sustinatori insa ei au investit o energie gigantica in ele, au avut forta sa isi vada visele realitate fara galerie si incurajari de pe tusa.

De ce sunt atat de trista cand imi mor visele? Stie cineva sa-mi spuna?

SUNT PROPRIUL MEU INAMIC

Cum mi-am dat seama? Cum mi-am dat seama ca sunt propriul meu inamic? De fapt cel mai mare inamic sunt eu pentru ca am capacitatea de a ma distruge din interior lucru pe care altii, cei din exterior, nu-l pot face. Ei pot doar sa incerce, poate asta le este intentia dar pot ajunge inauntrul meu decat cu permisiunea mea… si eu, de fiecare data ii las.

Astazi mi-am dat seama ca toata ziua si nu numai ziua de azi, si cea de ieri, eu m-am pedepsit in continuu. Pornind de la gandul acesta mi-am dat seama de tipar: de fiecare data cand consider ca am esuat in ceva ce imi propusesem sa fac ma pedepsesc. Ma pedepsesc ingorandu-ma, ma pedepsesc obligandu-mi organismul sa manance in continuu, ma pedepsesc plangand si invinovatindu-ma ca am esuat in a fi pe plac.

Cumva am fost setata pe ideea ca eu trebuie sa fiu pe placul celor din jurul meu. Nefericirea este ca oricat as incerca devine un obiectiv din ce in ce mai greu de atins: cu cat efortul este mai mare cu atat ratarea este mai mare. Ceva din interiorul meu simte nevoia sa se corijeze dupa fiecare critica si remarca, pentru ca, da! nu sunt destul de buna asa cum sunt.

Pentru ca nu sunt de buna asa cum sunt, imagine proiectata de cei care ma critica, consider automat ca trebuie sa ma corectez. Apoi ma enervez pe mine de cum am putut sa gresesc in asa fel, urmatoarea etapa fiind pedeapsa.

Din cauza asta am obosit. Am obosit sa lupt cu un inamic invizibil, un inamic care loveste dinauntrul meu, un inamic prefacut care lasa sa treaca inauntru tot ce ar trebui sa ramana afara.

Ma gandeam zilele trecute ca ultima interactiune pe care am avut-o cu un barbat mi-a fost inutila insa acum vad clar ca avea un scop bine definit: acum stiu ce vreau sa las sa treaca spre interiorul meu, acum stiu ce vreau langa mine, acum stiu ce vreau, lucru care imi era oarecum imposibil de vazut clar.

In momentul asta cred ca adevaratul secret al unei vieti fericite este sa mergi pe sfoara in echilibru perfect indiferent ce este in stanga sau ce e in dreapta ta, singurul lucru important esti tu si punctul in care ti-ai propus sa ajungi.

In concluzie: viata inseamna sa dansezi cu gratie.

Va doresc sa dansati cu gratie pana in ultima clipa.

Cu drag,

Doctorul de Suflete