La un moment dat in viata incepem sa ne dorim anumite lucruri si sa constientizam asta. Fiecare lucru pe care ni-l dorim are un pret, chiar daca unele ni se par gratuite, chiar daca ni se pare ca primim un dar, ei bine, nimic nu este ceea ce pare.
Toata lumea functioneaza pe baza legii schimbului de energie, fie ea efort, timp sau bani. Intr-un fel sau altul ca sa obtii ceea ce iti doresti platesti un pret si toata aventura incepe inca din copilarie.
Tot ce suntem invatati sa facem este de fapt un dresaj – nu primim nimic daca nu oferim ceva in schimb: “daca nu te potolesti nu mai iesi afara”, sau “iti iau jucariile”, “daca nu inveti ce iti dam noi vei primi nota mica”, “daca ma superi nu te mai iubesc”, “daca nu vrei sa te joci cu mine nu mai sunt prietena ta”. Dresajul incepe cu lucruri simple, ca orice lectie, urmand sa creasca in complexitate pe masura ce am asimilat lectiile vechi.
“Daca vii imbracat asa la serviciu poti sa stai acasa”, “daca nu executi ce ti s-a spus… sa stii ca sunt sute de doritori la usa care asteapta sa intre pe postul tau” sau in viata personala “daca nu ma asculti, plec”, “daca nu iti convine, pleaca”, “daca te-ai ingrasat, nu te mai iubesc”, “daca vrei sa schimbi ceva in viata ta, daca vrei sa evoluezi ca individ – ti-ai gasit pe altul /alta, nu ma mai iubesti/ m-ai abandonat”.
Teoriile alea despre iubirea neconditionata sunt basme pentru adormit copiii. Nimeni nu te iubeste cu adevarat decat in masura in care ii satisfaci o anumita nevoie – asadar exista cel putin o conditie.
Pornind de la premisa ca lectia asta ne este clara ne intrebam „care este pretul pe care sunt dispus sa il platesc ca sa:
- Am o relatie dupa modelul X
- Am copii
- Am un job bun
- Am o casa frumoasa
- Calatoresc si sa ma distrez?”
Sa luam exemplul relatiilor unde ceea ce vedem afisat in public nu are de multe ori nici o legatura cu ce se intampla acasa. Tu vezi un cuplu pentru o clipa in existenta lui si habar nu ai ce compromisuri face unul din parteneri, sau amandoi, ca acel cuplu sa existe, pentru vreun motiv sau altul.
Te intrebi ce vrei? Sa petreci o viata in solitudine sau sa renunti la o parte din tine ca sa ai un partener? De ce isi aleg oamenii parteneri de viata? Ca sa acopere un gol sau o neputinta, sau ca sa isi faca viata mai frumoasa?
De ce spun asta? Pentru ca eu ca individ am ajuns sa ma cunosc destul de bine si imi este minunat cu mine asa cum sunt. Socializarea cu alti indivizi mi se pare un bonus. Ah, da, si e fain sa faci sex cu un partener compatibil cu tine. Dar daca eu sunt multumit si fericit cu mine asa cum sunt, singura conditie pentru care as accepta sa intru intr-o relatie este sa imi imbunatateasca viata, nu sa ma traga in jos. Situatiile de genul acesta sunt rare pentru ca exista putini indivizi care intra in relatii pentru a simti viata. Majoritatea intra in relatii pentru a satisface o nevoie, sau mai multe. Unii au nevoie sa se simta iubiti, sa fie validati, altii asa se simt in siguranta, altii vor sa isi construiasca o casa si le este dificil din punct de vedere financiar, altii vor copii, altii o fac ca sa fie in randul lumii (asta bate la cur toate motivele existente). Fiecare avem un plan cu viata noastra, un plan pe care ni l-am facut cam de pe vremea in care am inceput sa infruntam viata. Daca tu intri intr-o relatie care iti pune in mod constant frane pentru ca e prea repede, sau prea mult sau infricosator, viata devine o munca, o corvoada.
Au existat femei care in ciuda sfatului medicului de a nu face copii, au incercat si nu le-a fost bine (stiu ca multe au incercat si le-a fost ok dar nu fac referire la asta acum, altceva vreau sa subliniez). E momentul ala in care iti fortezi norocul, in care nu accepti ca e posibil ca in viata asta roul tau sa fie altul.
Sunt oameni care isi doresc un anumit serviciu si accepta sa munceasca si sa fie platiti mai putin decat valoreaza munca lor, si asta doar ca sa mentina un anumit standard de viata. Platesc excesiv cu timp iar banii pe care ii castiga nu isi mai au rostul.
Discutam cu niste prieteni despre certurile din cuplu, despre manifestarile partenerului pe care trebuie sa le accepti daca vrei sa mergi mai departe. Ideea este ca lucrurile astea, pe care eu una le detest (lipsa de respect, incapacitatea de a comunica fara sa jignesti, egoismul si relaxarea mi-se-rupista) sunt inerente in cuplu si am ajuns sa ma intreb: oare sunt dispusa sa renunt la linistea mea, la pofta mea de viata, la viteza cu care sunt obisnuita sa iau decizii si sa imi schimb viata doar ca sa fiu partenera cuiva? Oare sunt dispusa sa platesc pretul asta?
Cat timp si energie sunt dispusa sa consum pe un job mediocru, inconjurata de oameni care nu te respecta ca individ ci te privesc ca pe o resursa? Sunt unii care isi trateaza sosetele din picioare mai frumos decat partenerii de munca.
Stiu multi care se uita cu invidie sau cu o oarecare uimire la cei care aleg sa paraseasca mediul confortabil al cunoscutului (cunoscut confortabil si care nu le face neaparat bine) si se arunca in necunoscut in incercarea de a- si crea viata la care au visat in loc sa astepte sa le pice din cer dupa rugaciunea de duminica. Cati ar fi dispusi sa faca saltul asta in necunoscut, sa o ia de la capat de zeci de ori? Daca tu, ca individ, consideri de neconceput mutarea asta de ce ai fi invidios pe cel care a facut mutarea si a obtinut ce si-a dorit? El a platit pretul.
Totul in viata se rezuma la ce iti doresti sa faci si care este pretul pe care esti dispus sa il platesti. Atata timp cat nu esti constient de jocul asta traiesti cu impresia ca s-a comis o mare nedreptate. Nu este o nedreptate ci este o lege simpla, obiectiva a schimbului de energie in natura.
Doctoruldesuflete's Blog 