Posts Tagged ‘realitate’

CARE ESTE PRETUL TAU?

La un moment dat in viata incepem sa ne dorim anumite lucruri si sa constientizam asta. Fiecare lucru pe care ni-l dorim are un pret, chiar daca unele ni se par gratuite, chiar daca ni se pare ca primim un dar, ei bine, nimic nu este ceea ce pare.

Toata lumea functioneaza pe baza legii schimbului de energie, fie ea efort, timp sau bani. Intr-un fel sau altul ca sa obtii ceea ce iti doresti platesti un pret si toata aventura incepe inca din copilarie.

Tot ce suntem invatati sa facem este de fapt un dresaj – nu primim nimic daca nu oferim ceva in schimb: “daca nu te potolesti nu mai iesi afara”, sau “iti iau jucariile”, “daca nu inveti ce iti dam noi vei primi nota mica”, “daca ma superi nu te mai iubesc”, “daca nu vrei sa te joci cu mine nu mai sunt prietena ta”. Dresajul incepe cu lucruri simple, ca orice lectie, urmand sa creasca in complexitate pe masura ce am asimilat lectiile vechi.

“Daca vii imbracat asa la serviciu poti sa stai acasa”, “daca nu executi ce ti s-a spus… sa stii ca sunt sute de doritori la usa care asteapta sa intre pe postul tau” sau in viata personala “daca nu ma asculti, plec”, “daca nu iti convine, pleaca”, “daca te-ai ingrasat, nu te mai iubesc”, “daca vrei sa schimbi ceva in viata ta, daca vrei sa evoluezi ca individ – ti-ai gasit pe altul /alta, nu ma mai iubesti/ m-ai abandonat”.

Teoriile alea despre iubirea neconditionata sunt basme pentru adormit copiii. Nimeni nu te iubeste cu adevarat decat in masura in care ii satisfaci o anumita nevoie – asadar exista cel putin o conditie.

Pornind de la premisa ca lectia asta ne este clara ne intrebam „care este pretul pe care sunt dispus sa il platesc ca sa:

  • Am o relatie dupa modelul X
  • Am copii
  • Am un job bun
  • Am o casa frumoasa
  • Calatoresc si sa ma distrez?”

Sa luam exemplul relatiilor unde ceea ce vedem afisat in public nu are de multe ori nici o legatura cu ce se intampla acasa. Tu vezi un cuplu pentru o clipa in existenta lui si habar nu ai ce compromisuri face unul din parteneri, sau amandoi, ca acel cuplu sa existe, pentru vreun motiv sau altul.

Te intrebi ce vrei? Sa petreci o viata in solitudine sau sa renunti la o parte din tine ca sa ai un partener? De ce isi aleg oamenii parteneri de viata? Ca sa acopere un gol sau o neputinta, sau ca sa isi faca viata mai frumoasa?

De ce spun asta? Pentru ca eu ca individ am ajuns sa ma cunosc destul de bine si imi este minunat cu mine asa cum sunt. Socializarea cu alti indivizi mi se pare un bonus. Ah, da, si e fain sa faci sex cu un partener compatibil cu tine. Dar daca eu sunt multumit si fericit cu mine asa cum sunt, singura conditie pentru care as accepta sa intru intr-o relatie este sa imi imbunatateasca viata, nu sa ma traga in jos. Situatiile de genul acesta sunt rare pentru ca exista putini indivizi care intra in relatii pentru a simti viata. Majoritatea intra in relatii pentru a satisface o nevoie, sau mai multe. Unii au nevoie sa se simta iubiti, sa fie validati, altii asa se simt in siguranta, altii vor sa isi construiasca o casa si le este dificil din punct de vedere financiar, altii vor copii, altii o fac ca sa fie in randul lumii (asta bate la cur toate motivele existente). Fiecare avem un plan cu viata noastra, un plan pe care ni l-am facut cam de pe vremea in care am inceput sa infruntam viata. Daca tu intri intr-o relatie care iti pune in mod constant frane pentru ca e prea repede, sau prea mult sau infricosator, viata devine o munca, o corvoada.

Au existat femei care in ciuda sfatului medicului de a nu face copii, au incercat si nu le-a fost bine (stiu ca multe au incercat si le-a fost ok dar nu fac referire la asta acum, altceva vreau sa subliniez). E momentul ala in care iti fortezi norocul, in care nu accepti ca e posibil ca in viata asta roul tau sa fie altul.

Sunt oameni care isi doresc un anumit serviciu si accepta sa munceasca si sa fie platiti mai putin decat valoreaza munca lor, si asta doar ca sa mentina un anumit standard de viata. Platesc excesiv cu timp iar banii pe care ii castiga nu isi mai au rostul.

Discutam cu niste prieteni despre certurile din cuplu, despre manifestarile partenerului pe care trebuie sa le accepti daca vrei sa mergi mai departe. Ideea este ca lucrurile astea, pe care eu una le detest (lipsa de respect, incapacitatea de a comunica fara sa jignesti, egoismul si relaxarea mi-se-rupista) sunt inerente in cuplu  si am ajuns sa ma intreb: oare sunt dispusa sa renunt la linistea mea, la pofta mea de viata, la viteza cu care sunt obisnuita sa iau decizii si sa imi schimb viata doar ca sa fiu partenera cuiva? Oare sunt dispusa sa platesc pretul asta?

Cat timp si energie sunt dispusa sa consum pe un job mediocru, inconjurata de oameni care nu te respecta ca individ ci te privesc ca pe o resursa? Sunt unii care isi trateaza sosetele din picioare mai frumos decat partenerii de munca.

Stiu multi care se uita cu invidie sau cu o oarecare uimire la cei care aleg sa paraseasca mediul confortabil al cunoscutului (cunoscut confortabil si care nu le face neaparat bine) si se arunca in necunoscut in incercarea de a- si crea viata la care au visat in loc sa astepte sa le pice din cer dupa rugaciunea de duminica. Cati ar fi dispusi sa faca saltul asta in necunoscut, sa o ia de la capat de zeci de ori? Daca tu, ca individ, consideri de neconceput mutarea asta de ce ai fi invidios pe cel care a facut mutarea si a obtinut ce si-a dorit? El a platit pretul.

Totul in viata se rezuma la ce iti doresti sa faci si care este pretul pe care esti dispus sa il platesti. Atata timp cat nu esti constient de jocul asta traiesti cu impresia ca s-a comis o mare nedreptate. Nu este o nedreptate ci este o lege simpla, obiectiva a schimbului de energie in natura.

Reclame

NU ESTI CONECTAT LA REALITATE…

Citeam comentariile unei postari FB de pe pagina unei prietene. Ea recomanda cuiva sa se uite cu atentie la filmul Avatar iar altcineva raspunde „nu esti conectata la realitate”. In urmatoarea secunda mi s-a aprins un beculet: ce naiba inseamna sa fii conectat la realitate? Care realitate?

Realitatea pe care o traiesc eu difera cu cea pe care o traieste vecina mea de bloc sau … chiar membrii familiei mele. Realitatea unui grup de oameni care traieste intr-o anumita zona geografica difera de cea pe care o traieste alt grup aflat in alta zona geografica. Si chiar daca ar fi sa luam mebrii aceluiasi grup perceptiile sunt diferite pentru ca fiecare dintre noi vedem lumea diferit.

Daca un individ are o perceptie tactila pronuntata el va simti mai bine textura materialelor, va simti altfel diferentele de temperatura. Un individ cu o masa musculara atrofiata va simti ca este frig afara atunci cand un individ echilibrat proportionat va simti ca este o temperatura optima. Altul are un auz mai bun si aude broastele de pe lacul aflat la 5 Km distanta, pe cand celalalt e posibil sa nu auda ce ii spune nevasta-sa care sta langa el pe canapea. Desi suntem in 2017 si pentru unii pare de basm, exista indivizi care au o perceptie extrasenzoriala pronuntata ceea ce ii ajuta sa vada si sa simta mai mult decat noi astia „normalii”.

Realitatea fiecaruia este conturata in cele mai fine detalii de tipul de perceptie pe care il are acel individ, de experientele traite care il determina sa ia decizii intr-un anumit fel.

Si atunci cand cineva iti spune ca nu esti conectat la realitate, la ce realitate se refera? La realitatea lui?

Si revin la ideea dintr-un articol mai vechi, cuvintele au putere extraordinara. Nu poti sa arunci cu ele cum iti vine si daca cel carora le-a fost adresat se simte lezat sa ii spui „eh, esti tu mai sensibil”. Te gandesti inainte sa scrii, sau sa spui , „cuvintele mele au sens? fac bine? sau mai mult rau?”.

Exista taine care nu se devalui orisicui, si sunt mesaje ascunse peste tot, in muzica, in filme, in carti, in tablouri, in natura. Unii dintre noi le vad, altii ce nu vad considera ca nu exista.

 

Tu la care realitate esti conectat?

UNDE SE TERMINA VISUL SI UNDE INCEPE REALITATEA?

Cred ca 90 % din timpul trait de mine in aceasta viata am visat. Am visat, visez inca si cred ca nu ma lecuiesc niciodata. Identific cumva visarea cu dorinta de a realiza ceva anume. Pentru mine, la inceput a fost visul. Apoi visul, acumuland energie, s-a transformat in realitate. Unele vise raman asa… simple vise. Nu am reusit sa inteleg de ce unele vise mor in fasa.

Mi-am propus sa incep un proiect. Sunt foarte entuziasta de noua idee, sau de noua descoperire. Bucuria mea ar putea sa miste Pamantul mai repede. Sunt atat de entuziasta incat, in naivitatea mea, incep sa impartasesc cu persoanele din jurul meu ceea ce vreau sa fac,  sau ceea ce simt. Tot in naivitatea mea ma astept ca ei sa fie fericiti pentru mine. Cel putin eu asa sunt cand altcineva are o reusita, sau cand viseaza, sau cand iubeste… Cu cat mai multi oameni fericiti pe lumea asta cu atat o lume mai buna, zic eu. Fericirea ar trebui sa fie molipsitoare.

Ce se intampla? Ce se intampla cu visele mele de mor tinere? Apare ceva ce, in mod uzual, numim invidie. Sunt oameni care nu se pot bucura pentru ca incep sa compare bucuria ta cu nereusitele lor, incapacitatea lor de a se bucura de ceva anume in viata. Aici mor visele mele.

De fiecare data imi spun: Pastreaza bucuria pentru tine! Tine mai mult in interior! Aiurea! Pot? Sufar ca un caine lovit de camion cand mi se prabusesc castelele mele frumoase si o iau de la capat, cu insistenta si incapatanarea unui copil care stie ca vrea AIA si numai AIA.

Analizandu-mi felul de a fi am realizat ca sunt dependenta de vise. Cand aud pe cineva ca imi spune „sunt realist” e ca si cum mi-ar spune „sunt mort”. Unora le este teama sa viseze pentru ca le este teama de fapt de esec, de dezamagire. Eu experimentez asta mai tot timpul: dezamagiri, esuari, esecuri cum vreti voi sa le spuneti. Ma fac sa ma simt mizerabil de fiecare data, ma supar pe mine ca am permis inca o data si inca o data sa mi se intample asta, ca intr-un joc sadic al autosuferintei, imi ling ranile, ma ridic si o iau de la capat in speranta ca data viitoare nu o sa fie la fel. Este ca si cum as fi inchisa intr-o camera, o camera cu o singura usa, vreau sa ies si – inevitabil – de fiecare data ma lovesc de usa. Doare. Stau o vreme jos si imi plang de mila, apoi ma ridic si imi spun „eh, hai ca poate de data asta usa se deschide”. Si ce crezi? Nu se deschide. Zbang! Inca o busitura! In felul acesta pe langa dependenta de vise ajung si dependeneta de durere.

M-am gandit ca la un moment-dat daca mi se deschide usa usor o sa am impresia ca e o capcana si ma asteapta ceva abominabil dincolo.

In unele momente de luciditate stiu ca visul meu e un simplu vis, citesc semne care imi spun ca visul meu e departe de a se implini si, cu toate astea, continui. De ce? Pentru ca ma face sa ma simt bine. Pentru ca visul meu este generator de serotonina si pentru ca in mintea mea am voie sa ma simt cat de bine vreau.

Si atunci imi spun ca granita intre vis si realitate este foarte fina si difuza, pentru ca uneori visele devin realitate, alteori visele raman vise.

Inca n-am descoperit ingredientul secret, care adaugat acestei retete, face ca plasmuirea mintii sa se transforme in palpabil. Realitatea mea devine realitate in momentul in care este in acelasi timp realitatea cel putin a inca unei persoane.

Cred ca aici e smecheria. Daca eu vreau ceva si sunt singura in dorinta mea, acel ceva ramane visul meu. Daca cel putin inca o persoana vrea acelasi lucru am sansa ca dorinta mea sa prinda aripi. Cantitatea de energie investita intr-un simplu vis il poate transforma.

Poate ca toti suntem magicieni si alchimisti insa avem nevoie de sustinatori. Poate chiar din acest motiv suntem mai multi pe aceeasi planeta si poate chiar din acest motiv suntem oarecum fortati sa socializam, sa ne facem prieteni.

Au existat oameni care si-au implinit visele fara sustinatori insa ei au investit o energie gigantica in ele, au avut forta sa isi vada visele realitate fara galerie si incurajari de pe tusa.

De ce sunt atat de trista cand imi mor visele? Stie cineva sa-mi spuna?