Archive for the ‘LIMITE’ Category

NU ESTI CONECTAT LA REALITATE…

Citeam comentariile unei postari FB de pe pagina unei prietene. Ea recomanda cuiva sa se uite cu atentie la filmul Avatar iar altcineva raspunde „nu esti conectata la realitate”. In urmatoarea secunda mi s-a aprins un beculet: ce naiba inseamna sa fii conectat la realitate? Care realitate?

Realitatea pe care o traiesc eu difera cu cea pe care o traieste vecina mea de bloc sau … chiar membrii familiei mele. Realitatea unui grup de oameni care traieste intr-o anumita zona geografica difera de cea pe care o traieste alt grup aflat in alta zona geografica. Si chiar daca ar fi sa luam mebrii aceluiasi grup perceptiile sunt diferite pentru ca fiecare dintre noi vedem lumea diferit.

Daca un individ are o perceptie tactila pronuntata el va simti mai bine textura materialelor, va simti altfel diferentele de temperatura. Un individ cu o masa musculara atrofiata va simti ca este frig afara atunci cand un individ echilibrat proportionat va simti ca este o temperatura optima. Altul are un auz mai bun si aude broastele de pe lacul aflat la 5 Km distanta, pe cand celalalt e posibil sa nu auda ce ii spune nevasta-sa care sta langa el pe canapea. Desi suntem in 2017 si pentru unii pare de basm, exista indivizi care au o perceptie extrasenzoriala pronuntata ceea ce ii ajuta sa vada si sa simta mai mult decat noi astia „normalii”.

Realitatea fiecaruia este conturata in cele mai fine detalii de tipul de perceptie pe care il are acel individ, de experientele traite care il determina sa ia decizii intr-un anumit fel.

Si atunci cand cineva iti spune ca nu esti conectat la realitate, la ce realitate se refera? La realitatea lui?

Si revin la ideea dintr-un articol mai vechi, cuvintele au putere extraordinara. Nu poti sa arunci cu ele cum iti vine si daca cel carora le-a fost adresat se simte lezat sa ii spui „eh, esti tu mai sensibil”. Te gandesti inainte sa scrii, sau sa spui , „cuvintele mele au sens? fac bine? sau mai mult rau?”.

Exista taine care nu se devalui orisicui, si sunt mesaje ascunse peste tot, in muzica, in filme, in carti, in tablouri, in natura. Unii dintre noi le vad, altii ce nu vad considera ca nu exista.

 

Tu la care realitate esti conectat?

VIATA NU E SUPERMARKET

Ai stat vreodata sa iti analizezi viata? Te-ai intrebat vreodata: de ce nu sunt fericit / fericita? Ai luat la puricat fiecare decizie pe care ai luat-o si ti-a schimbat drumul?

Eu fac asta mai tot timpul: analizez … analizez pasii, deciziile, urmarile, trairile.

In urma ultimei analize am ajuns la concluzia ca in viata mi-am setat prea multe limite, prea multe praguri, prea multe reguli. Ca si cum daca viata ar fi usoara si lina n-ar mai fi destul de palpitant. Ca si cum doar suferind simt ca traiesc.

Chiar eu mi-am pus de multe ori bete in roate. Mi-am dorit sa fiu fericita dar fericirea era mereu conditionata de cateceva: ce-o sa zica ai mei, ce imagine proiectez, daca o sa fiu judecata, daca raman singura? O sa fiu fericita cand scap de datorii. O sa fiu fericita cand o sa am o relatie stabila in care sa-mi gasesc echilibrul. O sa fiu fericita dupa ce termin facultatea. O sa fiu fericita dupa ce fac un copil. O sa fiu fericita cand copilul mai creste putin. O sa fiu fericita dupa ce obtin postul pe care mi-l doresc.

Intotdeauna a existat o linie a orizontului pe care dansa in echilibru fericirea mea. Acelasi cerc vicios plin de reguli in miscare browniana.

Imi doresc o relatie … dar relatia mea trebuie sa fie asa… asa si … asa. Nu-i nimic rau in a stii ce iti doresti , in a creiona cat mai exact cum doresti sa fie realitatea ta. Devine rau atunci cand nu mai esti fericit, atunci cand in sfarsit viata iti da o pauza si tu profiti de ea pentru a-ti pune la punct un nou plan „cum sa ma chinui in 6 pasi”.

Si apoi… mai e ceva: in viata vrem sa gasim totul intr-un loc, ca la supermarket, se existe un singur om care sa ne satisfaca toate nevoile si acela sa fie partenerul de cuplu…. eventual.

Hmm , ia sa vedem, de unde vine asta? Am impresia ca este o trasatura in majoritate intalnita la femei, pentru ca erau judecate daca aveau amanti. Casatoriile erau aranjate pe vremuri, erau menite sa imbunatateasca starea financiara sau rangul familiei. Aproape niciodata intre soti nu exista atractie fizica. Actul sexual era consumat in vederea producerii mostenitorilor. Odata ce acest lucru era indeplinit el isi vedea de ale lui si ea, daca putea, avea un amant, pana era prinsa si umilita decazuta din drepturi, etc. Asadar societatea a constrans femeia sa caute tot ce isi doreste intr-un singur loc, de la un singur om, sa ofere exclusivitate.

Nu inteleg insa de ce sa ceri unei femei exclusivitate cand tu, barbatul, nu esti in stare sa oferi asta?

Rareori un om iti poate oferi tot ce ai nevoie: siguranta materiala, protectie, diversitate, iubire, prietenie, conexiune. Unii se multumesc doar cu una sau doua nevoi satisfacute. Altii isi cumpara ingredientele din magazine diferite.

De ce m-as limita incercand sa obtin toate ingredientele fericirii mele dintr-un singur magazin, care nu pare sa se aprovizioneze  mai bine cu timpul, cand as putea sa caut calitatea ingredientelor si sa le procur de la magazine specializate?  Pentru ca unii m-ar putea numi „femeie usoara” .. Dar as fi o femeie usoara si fericita. As pluti de fericire.

Daca vrei ca afacerea ta sa prospere si sa cumpar de la tine fa in asa fel incat sa ai tot ce-mi trebuie mie, pune la punct o campanie de fidelizare. Asta este o munca continua. Daca sunt clientul tau astazi pentru ca mi-ai oferit banane de calitate sa nu crezi ca maine imi poti vinde banane vestejite la acelasi pret, sau ca o sa cumpar de la tine in amintirea bananelor din prima zi.

Cum ar fi lumea plina de oameni fericiti, bine dispusi…?! Eh?! Cum?

 

ADEVARATA LIBERTATE

Am trait relativ… o vreme si am experimentat o paleta variata de trairi de la cele mai frumoase pana la cele mai dureroase. Din nu stiu ce motiv scopul meu era sa traiesc o frumoasa poveste de dragoste, sa am o relatie armonioasa cu un barbat.

Stai! Mi-am dat seama ca mint un pic. Stiu din ce motiv. Asa suntem educate noi, fetele, sa ne facem placute. Asadar la nivel subliminal ni se transmite ca femeile exista ca sa faca pe plac barbatilor. Asta este scopul vietii noastre… pana in momentul in care ne trezim dupa atatea si atatea bushituri (care se trezeste, nu toate au norocul asta). Atunci cand iti dai seama ca singura persoana careia trebuie sa placi esti tu insuti.

Cand mama spune „fii si tu mai feminina”, „poarta-te ca o fata”, „mai pune si tu o fusta pe tine” , „nu mai alerga atata ca ti-ai rupt genunchii de tot” care este scopul indrumarilor ei?

De ce trebuie sa sacrific lucrurile care imi plac de dragul feminitatii? Ca sa fiu placuta de barbati cand voi fi mai mare? Pentru ca e legea firii si femeile trebuie sa se poarte ca femeile iar barbatii , ca barbatii?

Atunci, cum ar trebui sa se poarte femeile si cine decide lucrul asta? De ce nu poate fiecare fiinta sa faca ce simte ca ii genereaza fericire pura? De ce baietii au voie sa exploreze, sa se suie in copaci, sa joace fotbal si o fata nu?

De ce a trebuit sa ma transform in altceva decat eram? Stiu! Ca sa revin , dupa tot amarul asta de experienta, si sa ma bucur de reintalnirea cu mine.

De ce sa pierd timp pretios la manichiura, coafor, la oglinda, alegand tinute? De ce trebuie sa fiu sexy? De ce trebuie sa ma port finut si bland cand in realitate pumnul meu se strange din cauza maniei care imi pompeaza in vene si cand as vrea de fapt sa tip si sa fiu tepoasa ca sa tin la distanta toti marlanii care intra in spatiul meu neinvitati.

Indiferent cat ai munci sa fii, sa te transformi in cea mai neridata, cea mai tonifiata, cea mai intelegatoare, cea  mai sexy, cea mai vesela el, partenerul tau de viata, nu va fi multumit. Chiar si femeile fara cusur sunt inselate la un moment dat. Pentru ca noi, fetele, avem ca o pacla pe ochii mintii si nu realizam ca vrem sa transformam un abac in Pentium.  Vrem sa ii transformam tocmai pentru ca nimeni nu mai foloseste nenorocitul ala de abac si pentru ca lumea a evoluat insa ei sunt rezistenti , foarte rezistenti la schimbare. Daca i-ai trimite sa se omoare in razboaie cretine bazate pe nu-stiu-ce principii nu ar ezita, insa daca incerci sa ii transformi in fiinte umane, capabile de empatie, sa le dezvolti inteligenta emotionala n-ai sa vezi! NU! NU! si NU! noi suntem barbati parosi, imputiti si insensibili si asa vrem sa ramanem. Niste duri care se sperie de acul de seringa si de lacrimile femeilor.

Booon…

Cand va ajunge viata la apus si ridurile vor castiga lupta iar gravitatia te va dovedi singurele lucruri care iti mai raman in minte vor fi momentele in care ai simtit ca traiesti, momentele in care ai simtit ca nu esti o simpla furnica, sclava obiceiurilor transmise din mama in fiica, momentele in care ai fost mai mare decat lumea marunta.

Se mai pacalesc unele spunand ca ele se aranjeaza pentru ele. Sa rad? Sa nu rad? Nu rad, ca-i de plans.

Toate aranjamentele sunt menite sa atraga priviri, sa atraga atentia. Daca ai fi pe o insula pustie nu cred ca te-ai machia, nu ti-ai rula vasta garderoba si n-ai purta chinuitoare tocuri de 10. Acolo te-ar interesa la inceput sa-ti asiguri un adapost, sa ai apa si hrana apoi ai pleca in recunoastere, ai incepe sa cunosti locul in care stai.

Toate trucurile pe care le folosim noi, femeile, ca sa atragem atentia lor, barbatilor, ne indeparteaza de noi insine. Noi avem nevoie de o insula pustie care sa ne determine sa ne cunoastem pe noi insine, sa ajungem sa ne iubim cum suntem si sa gasim fericire in asta.

Ati vazut femeile alea in varsta care nu se mai machiaza, poarta tenisi , pantaloni scurti si tricou si li se rupe in paispe daca le atarna pielea pe picioare? Acelea sunt femeile care stiu sa traiasca, care au ajuns in punctul in care atragerea atentiei unui barbat nu mai are nici o noima pentru ele. Abia atunci se relaxeaza si fac lucruri pentru ele: citesc, fac cursuri, invata o limba straina, merg la piscina, calatoresc. Ele stiu secretul: oricat te-ai stradui… nu merita efortul.

Marea majoritate a femeilor nu ajung in punctul acela pentru ca viata lor este o poveste a trupului si mintii sacrificate pe altarul relatiei cu un barbat. Ele raman in umbra, sunt sustinatorii de nadejde ai baieteilor care au vise de putere,  sa creasca mari , baieti care viseaza asta toata viata si uita sa se maturizeze. Ele trebuie sa fie destul de puternice sa nu clacheze si destul de delicate ca sa nu-i sperie pe delicatii de ei. Pe ele nu le intreaba nimeni de ce s-au transformat in triste si acre, sau ce vise au, ce si-ar fi dorit de fapt de la viata. Niste umbre.

Am invatat sa ne multumim cu putin.

Asistam la o discutie intre femei divortate: doua femei de care au divortat barbatii cand au gasit ceva mai bun si eu, nebuna care a divortat de barbat. Langa noi , o femeie mai in varsta (pe la vreo 55-60 de ani). Fiecare si-a spus povestea. In momentul in care eu am spus ca  am fost cea care a divortat femeia in varsta m-a intrebat:  „de ce, mama? bea? te batea? nu aducea banii acasa?”

Cate generatii de femei sunt crescute cu setarile astea? Daca nu se poarta frumos cu tine si e violent verbal e un fleac. Altele n-au norocul tau!

Iar nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cred ca de data asta rad.

M-am hotarat sa nu implinesc 60 de ani ca sa realizez ca de fapt hormonii sunt cei mai mari aliati ai nostri dar si cei  mai mari inamici.

Daca extragi elementul sexual din componenta barbat lumea ti se dezvaluie, nelimitata. Asta este de fapt puterea lor asupra noastra. Ne apasa butoanele, stiu exact ce sa zica ca sa obtina ceea ce vor. Noua ni se pare de neconceput. Ne iau luni de zile sa ne revenim „vai, dar cum a putut sa plece asa dintr-o data, dupa ce mi-a spus ca ma iubeste, si dupa toate planurile pe care ni le facusem?” Poate, pentru ca ei doar spun, noi dezvoltam si incepem si ne imaginam, visam si ne hranim cu vise, si ei stiu asta. In momentul in care au obosit sa ne mai hraneasca cu vise noi ne trezim si printul e de fapt broscoi. Dar deja a trecut ceva vreme si ei au cam obtinut ce au vrut . In plus de asta are de unde sa aleaga o noua gazda. E plina balta de peste.

V-ati intrebat vreodata cum porniti la drum dorindu-va sa fiti iubite, apreciate, ocrotite si  terminati parasite, crescand un copil sau doi, fara vreo sansa, fara vreo speranta de a mai insemna altceva decat „mama”?

Ganditi-va macar 10 minute in fiecare zi cat la suta din actiunile voastre sunt dictate de ce anume isi doresc altii si cat de ceea ce va doriti voi.  Cat la suta din ce va doriti voi are radacina in ce si-au dorit altii pentru voi cand erati mici?

Am petrecut ultimele zile multumind tuturor celor care m-au tratat ca pe un obiect fara emotii, un accesoriu. Datorita lor sunt in punctul in care am descoperit ce inseamna sa fii liber cu adevarat.

Fetelor, invatati sa va iubiti mai mult, sa faceti lucruri pentru sufletul vostru, sa faceti lucruri care va dau valoare ca oameni. Refuzati statutul de accesorii. Eliberati-va de dependente bolnave.

Viata e mai mult de atat, mult mai mult.

IDENTITATE

Discutam zilele trecute cu un amic despre felul in care percepem fiecare dintre noi locul femeii in societate. Nu am cazut de acord.

Imi spunea ca el, ca si reprezentant al multimii barbatilor, respecta femeia si o considera o fiinta speciala insa unele lucruri sunt stabilite intr-un anumit fel si asa trebuie sa ramana pentru o buna desfasurare a vietii intr-o societate.

Discutia a pornit de la felul in care femeia, in general, isi pierde identitatea atunci cand se casatoreste. Te nasti cu un nume, traiesti cu identitatea aceasta cel putin 20 de ani, dupa care schimbi totul si asta ca dovada a dragostei. Pe mine una m-a facut sa ma simt ca un obiect care si-a gasit stapan. Am fost preluata cu act de proprietate si mi s-a dat alt nume.

Pe langa schimbarea numelui tu, ca fiinta, trebuie sa adopti un cu totul alt comportament si o alta atitudine numai pentru faptul ca o femeie maritata ar trebui sa se poarte intr-un anumit fel. Nu mai ai voie sa fii tu. Desi te-a cunoscut intr-un anumit fel, cand foloseai farduri pentru machiaj si iti vopseai parul, cand purtai fusta scurta si pantofi cu tocuri inalte, dupa casatorie nu mai ai voie sa faci toate acestea.

Esti preluata si transformata intr-o umbra apoi se detaseaza de tine si isi indreapta atentia spre altceva pentru ca nu ii mai placi: ai devenit cam stearsa.

Acesta este genul de barbat nesigur pe el, in comportamentul caruia primeaza gelozia si controlul. Un barbat nesigur pe el va incerca sa domine si sa te pozitioneze undeva pe o treapta sub el pentru ca numai asa isi poate da valoare in ochii lui, doar asa se poate simti important. Un barbat de genul acesta te va seca de energie pana vei ajunge o umbra si niciodata nu vei fi destul de buna pentru el  – prin atitudinea asta stiind sigur ca te tine acolo unde ii da o anumita stare de confort.

O femeie nu este un om, ea este femeie, si i s-au stabilit standarde morale mult mai ridicate decat ale barbatului. O femeie trebuie sa fie intr-un fel, numai pentru ca are un organ reproductiv diferit si pentru ca o mana de barbati au stabilit asta.

Ce senzatie da presiunea aceasta, toate aceste asteptari din partea unei societati conduse de barbati?

Psihologic vorbind, cu cat ai mai mari steptari ai de la o persoana, cu cat mai exigente cerintele, cu atat mai mare sansa de esec si demoralizare a subiectului. Prin observatie luam , spre exemplu, un copil de la care cerem mereu mai mult, fara returnarea vreunei aprecieri. Ce simte copilul acela? Ca nu este destul de bun asa cum este.

Exact asta am simtit eu o viata intreaga prin asteptarile si limitarile impuse de familie si societate. „Tu nu ai voie sa faci aia pentru ca esti fata”, „poarta si tu mai mult fuste ca esti fata”, „poarta-te si tu ca o domnisoara, nu mai juca fotbal in curtea scolii”, „o femeie maritata nu ar trebui sa mai iasa cu fetele. ele sunt singure, tu nu mai esti ca ele”, „asta nu e munca de femeie”, „o femeie trebuie sa vada de casa si copii”, „femeia este inutila, ea nu creeaza nimic, doar consuma. cate femei inginer ai vazut pe lumea asta?”, „femeile sunt catastrofa la volan” … etc. Ar mai fi multe exemple insa acestea sunt cele care imi vin acum in minte.

Din nefericire n-am vazut prea multe femei sa se ridice impotriva „regulilor” societatii. Majoritatea isi accepta locul impus pentru ca „asa este in firea lucrurilor”. Majoritatii le este frica de singuratate. Dar intreb eu: chiar merita o viata de animal haituit numai pentru ca ti-e urat sa fii singura? Chiar nu ai atata incredere in propriile forte? Chiar crezi ca nu te poti descurca singura?

Mereu am fost un pic nemultumita si mereu am vrut sa imi depasesc conditia impusa. Din cauza asta am ajuns sa fiu incomoda pentru familie, pentru colectiv, pentru unii „prieteni”. „De ce nu poti tu sa accepti lucrurile cum sunt?” suna intrebarea. Pai nu pot. Daca toti ar accepta lucrurile cum sunt ar insemna ca toti am fi o masa de oameni manipulati. Unii stabilesc trenduri iar ceilalti asculta si se supun orbeste. Parerea nimanui nu conteaza pentru ca nimeni nu mai are curajul sa se lupte pentru propriile valori.

De ce doi oameni nu se pot casatori si fiecare sa-si pastreze numele? Casatoria ar trebui sa fie o unuine a doua suflete nu o topire a identitatii. De ce se schimba respectul si atitudinea o data cu obtinerea acelui act? De unde ideea ca totul ni se cuvine numai pentru ca „ne-am legat”? Legaturile pot fi dezlegate. Nu te poti purta oricum in ideea ca certificatul de casatorie reprezinta o garantie. Singura garantie o reprezinta propriul comportament vis-a-vis de oamenii din jur. Esti responsabil pentru felul in care te porti si nimeni n-ar trebui sa faca compromisuri cand vine vorba de suflet.

De ce acceptam sa ne pierdem identitatea? De ce ne lasam calcate in picioare? De ce , atunci cand stim ca femeia este creata din aluat puternic si ca ea se poate descurca singura fara nici o problema? De ce lasam exploatata latura noastra emotionala? De ce acceptam jumatati sau sferturi de vise?

Nu scriu aceste randuri fiind o feminista convinsa ci pentru ca imi doresc din toata inima ca razboiul asta mut dintre sexe sa se sfarseasca o data si sa realizam ca existam ca sa ne completam: daca un barbat are forta fizica femeia il poate completa prin extraordinara intuitie cu care a fost daruita de natura.

Imi doresc mai multe femei curajoase si cu un caracter puternic, imi doresc mai multi barbati cu o coloana vertebrala puternica, barbati curjosi in adevaratul sens al cuvantului.

Respectul porneste de la atitudinea pe care o avem noi insine fata de noi. Noi impunem celorlalti felul in care se poarta cu noi, si asta este un adevar indiferent din ce punct ai privi problema.

Asta este o tema de gandire…

UNDE SE TERMINA VISUL SI UNDE INCEPE REALITATEA?

Cred ca 90 % din timpul trait de mine in aceasta viata am visat. Am visat, visez inca si cred ca nu ma lecuiesc niciodata. Identific cumva visarea cu dorinta de a realiza ceva anume. Pentru mine, la inceput a fost visul. Apoi visul, acumuland energie, s-a transformat in realitate. Unele vise raman asa… simple vise. Nu am reusit sa inteleg de ce unele vise mor in fasa.

Mi-am propus sa incep un proiect. Sunt foarte entuziasta de noua idee, sau de noua descoperire. Bucuria mea ar putea sa miste Pamantul mai repede. Sunt atat de entuziasta incat, in naivitatea mea, incep sa impartasesc cu persoanele din jurul meu ceea ce vreau sa fac,  sau ceea ce simt. Tot in naivitatea mea ma astept ca ei sa fie fericiti pentru mine. Cel putin eu asa sunt cand altcineva are o reusita, sau cand viseaza, sau cand iubeste… Cu cat mai multi oameni fericiti pe lumea asta cu atat o lume mai buna, zic eu. Fericirea ar trebui sa fie molipsitoare.

Ce se intampla? Ce se intampla cu visele mele de mor tinere? Apare ceva ce, in mod uzual, numim invidie. Sunt oameni care nu se pot bucura pentru ca incep sa compare bucuria ta cu nereusitele lor, incapacitatea lor de a se bucura de ceva anume in viata. Aici mor visele mele.

De fiecare data imi spun: Pastreaza bucuria pentru tine! Tine mai mult in interior! Aiurea! Pot? Sufar ca un caine lovit de camion cand mi se prabusesc castelele mele frumoase si o iau de la capat, cu insistenta si incapatanarea unui copil care stie ca vrea AIA si numai AIA.

Analizandu-mi felul de a fi am realizat ca sunt dependenta de vise. Cand aud pe cineva ca imi spune „sunt realist” e ca si cum mi-ar spune „sunt mort”. Unora le este teama sa viseze pentru ca le este teama de fapt de esec, de dezamagire. Eu experimentez asta mai tot timpul: dezamagiri, esuari, esecuri cum vreti voi sa le spuneti. Ma fac sa ma simt mizerabil de fiecare data, ma supar pe mine ca am permis inca o data si inca o data sa mi se intample asta, ca intr-un joc sadic al autosuferintei, imi ling ranile, ma ridic si o iau de la capat in speranta ca data viitoare nu o sa fie la fel. Este ca si cum as fi inchisa intr-o camera, o camera cu o singura usa, vreau sa ies si – inevitabil – de fiecare data ma lovesc de usa. Doare. Stau o vreme jos si imi plang de mila, apoi ma ridic si imi spun „eh, hai ca poate de data asta usa se deschide”. Si ce crezi? Nu se deschide. Zbang! Inca o busitura! In felul acesta pe langa dependenta de vise ajung si dependeneta de durere.

M-am gandit ca la un moment-dat daca mi se deschide usa usor o sa am impresia ca e o capcana si ma asteapta ceva abominabil dincolo.

In unele momente de luciditate stiu ca visul meu e un simplu vis, citesc semne care imi spun ca visul meu e departe de a se implini si, cu toate astea, continui. De ce? Pentru ca ma face sa ma simt bine. Pentru ca visul meu este generator de serotonina si pentru ca in mintea mea am voie sa ma simt cat de bine vreau.

Si atunci imi spun ca granita intre vis si realitate este foarte fina si difuza, pentru ca uneori visele devin realitate, alteori visele raman vise.

Inca n-am descoperit ingredientul secret, care adaugat acestei retete, face ca plasmuirea mintii sa se transforme in palpabil. Realitatea mea devine realitate in momentul in care este in acelasi timp realitatea cel putin a inca unei persoane.

Cred ca aici e smecheria. Daca eu vreau ceva si sunt singura in dorinta mea, acel ceva ramane visul meu. Daca cel putin inca o persoana vrea acelasi lucru am sansa ca dorinta mea sa prinda aripi. Cantitatea de energie investita intr-un simplu vis il poate transforma.

Poate ca toti suntem magicieni si alchimisti insa avem nevoie de sustinatori. Poate chiar din acest motiv suntem mai multi pe aceeasi planeta si poate chiar din acest motiv suntem oarecum fortati sa socializam, sa ne facem prieteni.

Au existat oameni care si-au implinit visele fara sustinatori insa ei au investit o energie gigantica in ele, au avut forta sa isi vada visele realitate fara galerie si incurajari de pe tusa.

De ce sunt atat de trista cand imi mor visele? Stie cineva sa-mi spuna?

SUNT PROPRIUL MEU INAMIC

Cum mi-am dat seama? Cum mi-am dat seama ca sunt propriul meu inamic? De fapt cel mai mare inamic sunt eu pentru ca am capacitatea de a ma distruge din interior lucru pe care altii, cei din exterior, nu-l pot face. Ei pot doar sa incerce, poate asta le este intentia dar pot ajunge inauntrul meu decat cu permisiunea mea… si eu, de fiecare data ii las.

Astazi mi-am dat seama ca toata ziua si nu numai ziua de azi, si cea de ieri, eu m-am pedepsit in continuu. Pornind de la gandul acesta mi-am dat seama de tipar: de fiecare data cand consider ca am esuat in ceva ce imi propusesem sa fac ma pedepsesc. Ma pedepsesc ingorandu-ma, ma pedepsesc obligandu-mi organismul sa manance in continuu, ma pedepsesc plangand si invinovatindu-ma ca am esuat in a fi pe plac.

Cumva am fost setata pe ideea ca eu trebuie sa fiu pe placul celor din jurul meu. Nefericirea este ca oricat as incerca devine un obiectiv din ce in ce mai greu de atins: cu cat efortul este mai mare cu atat ratarea este mai mare. Ceva din interiorul meu simte nevoia sa se corijeze dupa fiecare critica si remarca, pentru ca, da! nu sunt destul de buna asa cum sunt.

Pentru ca nu sunt de buna asa cum sunt, imagine proiectata de cei care ma critica, consider automat ca trebuie sa ma corectez. Apoi ma enervez pe mine de cum am putut sa gresesc in asa fel, urmatoarea etapa fiind pedeapsa.

Din cauza asta am obosit. Am obosit sa lupt cu un inamic invizibil, un inamic care loveste dinauntrul meu, un inamic prefacut care lasa sa treaca inauntru tot ce ar trebui sa ramana afara.

Ma gandeam zilele trecute ca ultima interactiune pe care am avut-o cu un barbat mi-a fost inutila insa acum vad clar ca avea un scop bine definit: acum stiu ce vreau sa las sa treaca spre interiorul meu, acum stiu ce vreau langa mine, acum stiu ce vreau, lucru care imi era oarecum imposibil de vazut clar.

In momentul asta cred ca adevaratul secret al unei vieti fericite este sa mergi pe sfoara in echilibru perfect indiferent ce este in stanga sau ce e in dreapta ta, singurul lucru important esti tu si punctul in care ti-ai propus sa ajungi.

In concluzie: viata inseamna sa dansezi cu gratie.

Va doresc sa dansati cu gratie pana in ultima clipa.

Cu drag,

Doctorul de Suflete

MI-E DOR DE… MINE

Da! Mi-e dor de mine.

Am realizat ca ma caut in toata materia vie, incerc sa ma identific sa-mi gasesc scopul.

Uneori am impresia ca mi-am gasit rostul in existenta asta, alteori sunt sigura si ma simt fericita, de multe ori imi dau seama ca orbecai, ca ma invart oarecum in cerc.

Imi extind cercul cate un pic dar pastrez miscarea perfect circulara. Orbitez, cum s-ar spune. Nu e nimic eronat in a orbita. Si planetele orbiteaza in jurul unui reper, in jurul unui nucleu, al unui punct.

Partea cu adevarat debusolanta este ca de multe ori imi pierd si reperul, apoi il intrezaresc si incerc sa ma concentrez pe el, ca si cum as inota intr-o mare agitata, am obosit dupa kilometri intregi si ma mai scufund, apoi ma lupt sa imi mentin gura si nasul la suprafata ca sa pot respira si in acelasi timp mintea mea se lupta sa continue.

Nu stiu exact in ce punct al existentei m-am pierdut. Nici macar nu am fost constienta de faptul ca m-am pierdut decat cand am ajuns departe, mult mai departe…

Am dus si duc inca o lupta , de ani de zile, si ma simt epuizata. Ma simt epuizata de atata minciuna, de ura, de nedreptate si de atat de putina iubire.

Mi-e dor de mine, mi-e dor de iubire si de compasiune, mi-e dor de pace, mie dor de armonie… mi-e dor de casa.