Archive for the ‘LECTII’ Category

DIN NOU IN CEATA

Chiar simplele manifestari zilnice ale omului nu sunt altceva decat fuga de sine si de probleme nerezolvate, de neimpacari.

Nevoia de actiune si agitatia cotidiana sunt manifestari ale fugii. Omul simte nevoia sa isi tina mintea ocupata ca sa nu constientizeze pustiul si lipsa de iubire si neimplinire. Pe toate acestea se bazeaza societatea in care traim, societate care exploateaza la maxim orbecaiala individului fara vreun interes de a-l ajuta sa se vindece si sa-si gaseasca linistea.

Omul alearga dupa impliniri materiale si recunoastere in speranta ca toate acestea ii vor umple golul pe care il are in suflet, ca vor putea inlocui iubirea pe care ii este frica sa o simta. Frica cea mai mare a omului este sa-si deschida sufletul , sa fie viu, pentru ca a-ti deschide sufletul este extrem de periculos. Poti fi ranit adanc.

O viata sigura, lipsita de emotii si responsabilitati aduce un fals confort pentru ca vei ajunge in toamna vietii incarcat de regretul de a nu fi avut curajul sa-ti deschizi inima sa iubesti, ca n-ai simtit nimic. Te-au impiedicat toate fricile lipsei de confort pe care ti-o da necunoscutul. De ce sa deschizi rani ce par vindecate? Mai bine fugi , fugi de tine in lume. Stai cu veninul adunat in suflet pentru ca extragerea lui presupune deschiderea ranilor si durere.

Nevoia de a controla fiecare aspect al vietii nu este altceva decat frica.

Am intrat recent intr-o relatie cu un om pe care propria lui istorie il zugravea ca pe un om instabil in relatii. Intr-o zi omul acesta s-a trezit, sau cel putin asa parea, a avut un moment in care si-a dorit o alta realitate. El a vrut sa traiasca implinirea pe care i-o da deschiderea inimii. Nu a vrut sa mai traiasca gol pe dinauntru.

Eu l-am crezut si am acceptat sa merg pe acelasi drum cu el. Mi-am asumat un risc in ciuda fetelor dezaprobatoare care asteptau momentul „ti-am spus eu”. Eu am crezut in puterea si vointa omului de a-si modela existenta si de a creste.

Tot eu sunt aceea care stau acum minute in sir, in fiecare zi,  si ma uit in gol gandindu-ma unde am gresit.

O clipa a durat totul pentru ca s-a speriat si a fugit la viata pe care o stia, la rutina lipsita de emotii. O fractiune de secunta si a disparut omul pe care am crezut ca l-am gasit.

Acum apropiatii mei imi spun „nu vrei tu niciodata sa asculti! Trebuie sa le simti tu pe pielea ta.” Dar cum sa traiesti ferindu-te mereu? Cum poti stii dinainte daca mana pe care o joci e necastigatoare? Asta e oare solutia? Sa ne inchidem in noi? Sa nu mai avem incredere in nimeni?

Cine iti poate oferi garantii?

La ce sunt bune cuvintele daca le scoatem pe gura fara responsabilitate, fara sa insemne nimic?

Am trait o sclipire a dorintei mele materializate care s-a spulberat la fel de rapid precum s-a materializat. Nu era decat o hidosenie schioapa cu masca de iubire sincera, neconditionata.

Incerc sa imi dau seama de ce, in ciuda tuturor experientelor neplacute din viata mea, am ramas la fel de naiva, de ce o iau mereu de la capat ca si cum as stii ca la un moment dat o sa-mi iasa.

De ce, in ciuda juramintelor si promisiunilor pe care mi le fac dupa fiecare esec continui sa incerc? Ce forta nevazuta ma determina sa continui in ceva ce marea majoritate ar numi prostie?

Ce nu ma lasa titusi sa ma inchid pentru totdeauna? Ce ma face sa imi deschid sufletul de fiecare data in speranta ca urmatorul nu va intra cu bocancii in gradina mea cu flori?

De ce nu ma pot rupe din dorinta asta? De ce nu pot sa accept ca ceea ce visez eu nu exista? Oare cate incercari si cati ani imi vor trebui sa ma convinga?

Ar fi foarte usor sa spun precum majoritatea femeilor, ca barbatii sunt imaturi, infantili, iresponsabili si incapabili de iubire. De ce oare , in ciuda dovezilor clare din jurul meu, eu cred ca adevarul este totusi altul? De unde imi vine ideea asta? Nu poate exista in capul meu asa, de nicaieri. un lucru care nu exista in Univers nu poate exista nici in mintea omului. Si daca totusi poate , omul este creator si poate materializa tot ce isi doreste.

Daca eu sunt asa cum sunt si simt ceea ce simt, ma gandesc ca este imposibil sa fiu singura de felul meu. Daca nu sunt singura de felul meu de ce nu reusesc sa ajung in locul unde sunt mai multi ca mine? Nici o particula de materie nu sta singura in Univers. Nici o celula hepatica nu sta singura in organism. Ea impreuna cu alte celule hepatice formeaza ceea ce stim noi ca este ficatul.

Unde este bruiajul?

Mi-am pus intrebari de cand ma stiu. N-am putut niciodata sa accept lucrurile daca nu rezonam cu ele doar pentru ca majoritatea crede ca asa este legea firii. Mari intelepti spun ca toate experientele noastre exista, sunt necesare si , in ansamblu, creaza o opera de arta asa cum fiecare punct tesut este esential cand brodezi un goblen. Te uiti la punct si nu stii de ce este acolo si de ce are culoarea pe care o are. Asa ma uit eu la fiecare punct din viata mea si nu reusesc sa ii vad rostul. Am adunat destule puncte si totusi nu reusesc sa creez nici macar o schita a scopului meu ca individ.

Daca avem un destin trasat iar noi alegem in ce fel ajungem la destinatie cum de nu mi-am dat eu seama care este scopul calatoriei mele? (tind sa cred ca avem un destin trasat pentru ca oricat am inceract eu sa imi creez viata asa cum am vrut nu s-au deschis usile de care aveam nevoie pur si simplu viata si-a urmat cursul ei si in anumite momente eu am avut posibilitatea de a alege A sau B, doar atat).

E ca si cum toata lumea imi spune ca scopul meu este sa merg cu trenul personal (ca sa vezi! personal) alaturi de niste oameni jumate morti, si eu simt nevoia sa sar din tren ca sa caut alta companie. In fiecare loc in care sar  din tren am impresia ca gasesc ceea ce am cautat ca apoi sa descopar ca tot opameni jumatate morti sunt si acolo. Calatorii din personal ma ajuta sa urc inapoi in tren uitandu-se dojenitor la mine „ti-am spus noi!”.

O vreme stau in tren dupa care simt nevoia sa sar din nou. De ce nu pot accepta ca asta e viata, un tren personal, plictisitor, lipsit de aroma, senzatie, emotie, culoare si miros? De ce in adancul sufletului meu cred ca exista un loc in care te poti manifesta specific unei fiinte vii , fara sa fii privit ca un ciudat?

De ce simt ca nu apartin punctului in care sunt? Am sentimentul asta inca din copilarie , atunci cand eram convinsa ca sunt infiata, pana mi-am dat seama ca seman prea bine cu parintii mei.

Simt ca sunt manata mereu de o forta care ma indeamna sa merg , sa caut. Nu pot sta si nu pot accepta starea de fapt ca „asta este”.

Am trait multa vreme singura si nu de singuratate mi-e frica. Poti sa te simti  singur inconjurat de multa lume, dar lume care nu rezoneaza cu tine. Mi-e sila de lipsa trairilor, de lipsa bucuriei, de lipsa senzatiilor care pentru mine , lipsuri care sunt sinonime cu moartea. Daca sunt vie apoi vreau sa traiesc, sa simt, sa curga emotii prin venele mele.

Viata mea nu este o derulare  a timpului intre zilele de salariu, intre platile de facturi, intre ambitii de acumulare de averi, de bunuri materiale sau de functii.

Viata mea este o colectie de raze de soare , de saruturi sincere si imbratisari, de calatorii , de bucurie gasita in toate lucrurile marunte cum ar fi o floare sau un buchetel de menta proaspata, de zambete si rasete de copii, de priviri pline de inteles chiar fara cuvinte, de muzica, de plimbari sub Luna Plina sau ploi de vara.

Pana la o noua saritura din tren…. numai bine!

Anunțuri

FELUL IN CARE EA SE TRANSFORMA

Majoritatea barbatilor se plang de faptul ca femeile din viata lor se transforma la o vreme dupa inceputul relatiei.

Si eu ajunsesem sa ma intreb care este momentul exact in care se impute chifteaua. Astfel mi-am propus sa monitorizez putin situatia.

La inceput totul e parfum de flori. El este dragastos, ea ii intoarce dragostea prin gesturi marunte de tandrete (este dispusa sa faca sex oricand indiferent daca intra in starea aia sau nu, tot din dragoste ii pregateste haine, mancare… rahaturi d’astea pe care unii le considera normale dar care consuma timp si energie). La inceput ei sunt animalute dragute: ursulet, caprioara, vulpita, ratusca, sau pur si simplu “iubi”.

Urmeaza o perioada in care fac multe lucruri impreuna: calatoresc, ies la plimbari seara, fac piata impreuna, hotarasc impreuna ce sa pregateasca de mancare. El este atent la schimbarile ei de stare, ea este atenta la schimbarile lui de stare…. se completeaza unul pe celalalt.

Daaar…. la un moment dat el pleaca , si la propriu si la figurat. Pleaca pentru o saptamana si se intoarce la propriu pentru ca la figurat ramane plecat, undeva suspendat intr-un spatiu atemporal.

Ea il asteapta pentru ca asa este creata femeiea, asa are ea o gena in ADN, gena asteptarii care se mainfesta inca din Evul Mediu , timpuri in care el ii facea cate un copil intre razboaie ca sa o tina ocupata pentru cativa ani cat este el la lupta cu baietii. Si ea asteapta , creste copilul, sta la povesti cu celelalte femei, mai coase un goblen, mai tese un covor si invata sa para fericita pentru ca, de fapt, tot ce isi doreste este prezenta lui fizica.

Pe de alta parte, el, el are gena fugii: fuga de sine, fuga de responsabilitati, fuga in general (aminteste-ti de Fuga din Serai; era un barbat pe acolo, nu? ). In toate momentele din istorie el a fost pionierul, temerarul care a cucerit lumea si, in timpul liber, ca hobby, pune de o familie dupa care se intoarce la treburile lui serioase, jocuri de baieti mari, invartitul lumii. Si acum, pe buna dreptate. Cine a apreciat un barbat pentru ca a fost un tata model , un sot model, un iubit model, un amant model… cine inafara de femei? Barbatii nu, in orice caz. Pentru ei acestea nu sunt valori recunoscute si tocmai de asta nu se chinuie ei prea mult sa le cultive. Viata de familie este plictisitoare dar necesara. Cum sa mai ai mostenitori carora sa le pese de tine in zilele de apus daca nu pui de o familie? Pentru asta sunt femeile. Pe ei viata de familie ii chinuie, o traiesc ca pe o exorcizare a sufletului, ii ia cu ape, au atacuri de panica.

S-a intrebat cineva vreodata, oare, daca nu cumva si femeile isi doresc sa impace libertatea cu viata de familie? Femeile isi doresc sa fie iubite. E simplu! Atat isi doresc. Curios este cum, in dorinta asta de a fi iubite, ajung maritate, mame de copii, legate de batatura si tot nu primesc ce isi doresc.

Barbatii si femeile functioneaza diferit. Ei sunt vanatori. Stiu exact ce momeala trebuie folosita pentru ce prada ca sa poti s-o prinzi . Ei stiu ca femeile vor sa fie iubite, apreciate, respectate si atunci cand pornesc la vanatoare arunca nade: o floare, un pupic, un plimbat sub clar de luna, o atentie, o maslina, o proteina. Prostia noastra, a femeilor, este ca luam nada drept certificat de garantie al produsului. NU, ala e doar sampling. Mostrele sunt in cantitate limitata si le folosesc doar in procesul de ademenire pentru ca apoi totul merge de la sine. In cazul in care mai intalnesc o pestoaica rasarita care le mananca nada si pleaca, ei au un stoc bine pus la punct de momeala. Noi, pe de alta parte suntem artiste in amagire, si nu in amagirea altora cat in a propriei persoane. E de ajuns o luna de efort din partea lui ca sa fie instalat programul. Apoi el se relaxeaza si noi functionam “by default” cu imaginea lui de dragut, galant, atent si iubitor care a fost instalata in mentalul feminin. Indiferent cum se poarta el apoi noi avem instalata deja imaginea care nu poate fi alterata.

Ceea ce poate nu multi au observat este ca in fiecare relatie exista o regula a reciprocitatii “ce oferi , aia primesti in schimb”, pentru ca Universul are ciudatul obicei de a echilibra cumva lucrurile. Oferi din ce in ce mai putin – primesti din ce in ce mai putin, faci un pas inapoi – face si celalalt un pas inapoi si iata cum se mareste distanta.

Daca intrebi un barbat ce anume apreciaza la o femeie multi vor raspunde ca trebuie musai sa fie intelegatoare, pe langa cate altele pe care le simt dar nu le constientizeaza (sa fie frumoasa si devreme acasa). Ea, femeia, trebuie sa fie intelegatoare si sa se comporte in acord cu gena aia a asteptarii pe care o are de cand a fost creata (in nici un caz din coasta unui barbat pentru ca asta inseamna ca ar fi trebuit si el sa aiba gena asteptarii si a rabdarii). Da, sigur, e magulitor sa fii crescut cu ideea ca femeile au fost create din barbati dar n-am auzit vreun caz de barbat care sa fi dat nastere vreunei femei, ori daca s-a creat un precedent sigur ar fi urmat replici.

Pana una alta raman la parerea mea ca, asa cum sunt ele, femeile sunt mai mult decat pot duce barbatii. Ei cred ca femeia e un fleac si daca au cucerit ei spatiul si au stapanit materia si natura cum sa nu stapaneasca femeia. Ei bine, problema nu e de stapanit, inca o data. Scopul este sa o faci fericita, sa vezi cum felul tau de a fi si gesturile marunte ii infloresc zambete in ochi pentru ca abia atunci ea iti creaza spatiul in care tu te vei refugia cand lumea de afara iti este potrivnica. Sufletul unei femei este un templu daca stii sa ai grija de el. In templu intra doar cei iubiti si nu te astepta sa primesti iubire daca nu oferi iubire. Nu te astepta sa primesti iubire daca oferi bani. Daca oferi bani vei primi in schimb o femeie materialista care te va parasi cand nu ii mai ai.

Da, femeile au gena asteptarii dar asteptarea intristeaza, insigureaza si nu tine de cald. Daca femeia de langa tine pleaca cu un altul o face nu pentru ca ala are mai multi bani ci pentru ca acela ii ofera confortul emotional pe care tu nu ai fost in stare sa i-l oferi.

Asadar , prieten drag cu cromozom Y, daca ai langa tine o femeie ai caror ochi nu sunt zambitori esti pe cale sa pici testul. Da, ochi zambitori, nu grimasa care imita un zambet ca sa mascheze altceva. Aminiti-va ca femeile mimeaza orgasme fara sa va dati seama. Ce e un zambet fals pe langa un orgasm mimat? Un fleac.

DIN DORINTA DE A SALVA LUMEA

A existat o vreme in care imi doream foarte mult sa imi ajut semenii cumva pentru ca ii vedeam ca au nevoie de ajutor, ca sufera si se zbat. Cata aroganta!!!

A mai trecut o vreme in care am invatat ca trebuie intai sa ma ajut pe mine, sa ma ghidez pe mine catre lumina si cunoastere si abia apoi sa ii ajut pe altii. A mai trecut o alta vreme in care am invatat sa nu mai ofer ajutor fara sa imi fie solicitat. Apoi a mai trecut ceva timp si am invatat ca singurul ajutor pe care il poti oferi este un ghidaj care de cele mai multe ori nu se potriveste in totalitate celorlalti.

Acum am ajuns al concluzia ca oamenii nu au nevoie sa fie ajutati. Fiecare are lectia lui, lupta lui cu proprii lui dragoni, pe care nu o poti duce in locul nimanui. Singurul bine pe care il pot face este sa-mi spun povestea o data si inca o data ca toti cei care ma intalnesc sa stie ca nu sunt singurii care lupta, nu sunt singurii care invata.

Oamenii vin la tine si iti solicita ajutorul in ideea ca le vei oferi o formula magica si toate neplacerile cu care se confrunta vor disparea. Iar daca sfaturile pe care le-ai impartasit nu dau acelasi rezultat e in regula pentru ca vor avea pe cine sa dea vina ca nu a functionat.

Ceea ce nu stiu multi oameni este ca formula pe care o aplic pentru mine am descoperit-o prin munca proprie, prin cercetare si aplicarea cunostintelor acumulate. Experientele maestrilor mei au fost doar un reper, un ghid. Am avut curajul sa acumulez setul meu de experiente, sa imi asum riscuri si rezultate.

Unii dintre voi au vazut filmul animat Kung-Fu Panda. Razboinicul Dragon, cel neinvins, era cel ce primeste pergamentul Razboinicului Dragon. Toti au crezut ca pergamentul contine un secret care va oferi putere celui care il va deschide. Insa…ingredientul secret se afla in fiecare dintre noi.

E adevarat, majoritatea celor care ma cunosc ma caracterizeaza ca fiind incapatanata pentru ca cer sfaturi dar nu le aplic pe toate intotdeauna. Sfaturile primite le consider un ghidaj pe baza caruia imi calculez deciziile.

NU pot  merge pe mana altuia , orbeste. E ca si cum m-as lega la ochi si m-as lasa dusa iar daca se intampla sa cad intr-o groapa sa am de ce sa plang si pe cine sa dau vina ca s-a intamplat.

E bine sa ai incredere in cei de langa tine dar intotdeauna sa iei deciziile cu inima si mintea ta, si sa iti asumi deciziile de fiecare data.

Nimeni nu detine adevarul absolut. Adevarul absolut il detinem toti , ca entitate colectiva. Individul are adevarul lui, particicica lui de dreptate, adevarul trairilor lui. Sa spui ca doar tu ai dreptate e ca si cum lumea ar putea fi vazuta doar dintr-un punct. Daca te muti un grad la stanga sau la dreapta nu mai vezi nimic.

Am realizat in timp ca dorinta de a-mi ajuta semenii era  nevoia mea  de validare. Vroiam sa contez, sa fiu valoroasa pentru oamenii din jurul meu. Ulterior mi-am dat seama ca starea asta este punctul de maxima manifestare a orgoliului, a EGO-ului. Am vrut sa studiez psihologia din dorinta de a gasi raspunsuri pentru mine si pentru ceilalti pe care, bine-inteles, ii voi ajuta apoi. M-am pozitionat pe o treapta superioara din start, si asta este EGO. De cate ori ganditi „eu stiu mai bine decat tine. Am studiat!” ?

Asa cum am reusit eu sa invat cum sa imi port lupta si ce sa invat din fiecare lupta pot si ceilalti semeni ai mei. Daca dai orgoliul la o parte totul devine incredere in semenii tai.

Tot ce ai nevoie este sa deschizi ochii, sa reusesti sa calmezi vocea interioara, sa faci un pic de liniste si sa fii atent la ce se intampla in jurul tau. Atunci inveti. Cum spun inteleptii: fa gol inauntrul tau ca sa aiba loc informatiile noi. Elibereaza-te de ce te trage in jos ca s ate poti ridica.

Traim in era informatiei. Totul este la indemana, mesatecat aproape. Nimeni nu te mai invata cum sa cercetezi. Vrei totul de-a gata, fara se depui munca ta. Nici o comoara nu zace la vedere. Comorile sunt ascunse si ferite de cei care e posibil sa le nesocoteasca. La comori ajung doar cei care vor cu adevarat, cei care sunt atat de determinati incat trec prin foc sa le gaseasca.

Din pacate totul este prea la indemana si am uitat valoarea lucrurilor. Efortul depus in descoperire da valoare acelui ceva.

Felul in care am ales sa ma manifest poate fi usor confundat cu lipsa de compasiune sau insensibilitate dar vor intelege aceia care, urmandu-si propria cale, vor ajunge in punctul in care sunt eu acum.

Cand inveti un copil sa mearga te astepti ca la un moment dat propriile lui picioare sa-l poarte, sa se deplaseze independent, nu sa mergi tu pentru el. Asta se aplica in toate aspectele vietii: INCEREDEREA.

Atunci cand alegi sa faci munca altuia nu il ajuti, ii accentuezi un handicap.

Va doresc sa va descoperiti increderea si puterea interioara.

Cu drag,

Doctorul de Suflete

 

 

MAINE ESTE LUNI

Da! Maine este luni.

Pentru unii constientizarea acestui lucru aduce durere, durere psihica pana la durere fizica.

Ce reprezinta pentru voi ziua de luni? Este o zi in care ati vrea sa stati in pat, sa nu iesiti din casa? Ce ati vrea sa faceti lunea si nu puteti face?

Am spus cuiva o data ca eu ma bucur de fiecare zi la fel: vinerea nu reprezinta un motiv de bucurie mai mare decat lunea. Eu ma bucur luni pentru ca merg la serviciu si ma intalnesc cu oameni care imi plac si muncesc, ma enevez mult dar si glumesc mult ca sa nu incline balanta prea mult numai intr-o parte. Vineri, Sambata si Duminica ma bucur pentru ca petrec mai mult timp cu baietelul meu si imi permit sa lenevesc, lux pe care nu mi-l permit in timpul saptamanii.

Totul tine de felul in care privesti lucrurile … si apoi mai este o vorba mostenita de la intelepti „nemultumitului i se ia darul”.

Fiecare zi este un dar insa , din pacate, noi apreciem darurile abia dupa ce ne-au fost luate. Viata este un dar pe care ajungem sa-l apreciem si sa-l vrem cand suntem pe moarte. La fel si sanatatea, o apreciem cand suntem bolnavi.

Oare ne-am schimba optica daca am stii ca dorintele noastre intr-o zi devin realitate, daca am stii ca fiind nemultumiti  ziua de maine e posibil sa nu mai existe pentru noi?

Indiferent in ce rascruce a vietii va aflati incercati sa petreceti un timp cu voi insiva si sa va raspundeti sincer la intrebarile Ce m-a facut sa ajung aici? Ce am neglijat? Pentru ce nu am fost recunoscator? Pentru ca fiecare impas este determinat de o lipsa a recunostintei la un moment dat in viata noastra. Altfel, noi oamenii, nu prea invatam lectiile decat fortati de imprejurari.

Daca sunt bolnav inseamna ca am petrecut multa vreme in care nu mi-a pasat de corpul meu, nu i-am oferit hrana pe care o merita, nu am fost atent la semnalele pe care mi le dadea cand nu mai putea.

Daca sunt falit inseamna ca la un moment dat in viata mea am avut bani si i-am aruncat fara sens , in stanga si in dreapta, nu i-am apreciat si am crezut ca mi se cuvin oricum.

Daca sunt singur, parasit de prieteni inseamna ca n-am stiut sa-i apreciez cand erau langa mine si ei s-au indepartat ca sa invat diferenta.

Totul in viata se manifesta ca un efect al alegerilor noastre.

Si da! Maine este luni. Este o zi perfecta, o noua sansa de a-mi crea viata asa cum imi doresc.

Daca ai un vis, o dorinta ce arde inauntrul tau de simti ca trebuie sa o urmezi maine este o zi perfecta pentru asta. Cine stie?!

Cate sanse ai de gand sa irosesti ? Cata nemultumire vrei sa strangi in tine? Nu este povara nemultumirilor destul de grea sau vrei sa nu te mai poti misca de pe loc?

Luni este simbolul noilor inceputuri. 🙂 Fiul meu s-a nascut intr-o zi de luni.

Vrei sa faci un salt si ti-e teama? Luni este o zi perfecta pentru un salt. Nici o prapastie nu poate fi trecuta cu pasi mici. Iei aer in piept, te umpli de incredere si sari.

Eu iubesc ziua de luni. Tu?

CE CONTEAZA CU ADEVARAT ?

Anunturi de genul: „Vrei dinti mai albi?” , „sani mai mari?” , „penis mai mare?” am ajuns sa le vad peste tot. Imi este bombadat vizualul cu tot felul de idei la mana a doua. Cui naiba ii pasa daca ai creierul mic? Sa ne axam pe imagine. Ce conteaza daca inauntru marul este plin de viermi, coaja rosie sa fie.
 
Ce invata copiii de aici? Ca sa reusesti sa obtii in viata ce iti doresti trebuie sa stapanesti arta manipularii si a inselatoriei. Daca aleg sa fiu corect, sa imi urmez setul de valori sanatos,  ajung sa fiu marginalizat …intr-o societate in care elevele de clasa a 9-a toate au parul vopsit si poarta unghii false dar nu le pasa daca le ramane ceva in cap din invatatura aia de la scoala. Si doare sa fii marginalizat, sa fii tu si restul lumii. Nu sunt impotriva parului vopsit sau a unghiilor false dar nu iti neglija valoarea ta interioara chiar daca o cosmetizezi pe cea exterioara. Lor le castigi respectul nu pentru felul in care gandesti, ci cu imaginea pe care o proiectezi.
 
Cum ar fi sa ne invete cineva cum sa traim cu noi insine asa cum suntem si sa lucram la vindecarea esentei noastre? Pana la urma din interior ies balaurii. Cu exteriorul poti pacali o perioada, dar nu vesnic. Inselatoria si pacaleala mananca multa energie. Armonia si adevarul iti dau energie.
 
M-am reapucat de sport acum 2 ani dupa o pauza mult prea lunga, o pauza in care am ratacit, m-am ratacit de mine insumi. Acum o jumatate de an am inceput sa ma antrenez pentru primul meu semi-maraton. Ce ma intreaba oamenii din jurul meu? Ai reusit sa slabesti ceva? Asta era esentialul? Sa slabesc? Daca ma apucam de sport cu prim obiectiv scaderea in greutate eram la nebuni de mult. Am devenit mai puternica mental. Mi-am testat vointa. E atat de usor sa cedezi tentatiei si sa renunti. Silueta ti-o poti modela oricand prin tot felul de proceduri. Vointa e mai greu de modelat. Am ajuns la concluzia ca nu imi pasa daca nu atrag fizic asa cum te atrag ambalajele sclipitoare de la dulciuri. Drumul pe care am pornit eu nu este un drum usor dar este plin de satisfactie, este generator de bucurie pentru mine.
 
Cati oameni mai gasesc bucurie in ceea ce fac? Si cati au curajul sa iasa din activitati care nu le aduc fericire sau macar sa compenseze cu ceva care le produce fericire?
Cati oameni au curajul sa se testeze, sa se supuna la probe grele? Traim majoritatea vietii in zona de confort si ajungem la sfarsitul ei fara sa avem habar de cate suntem in stare, de cate este in stare mintea noastra si de cate este in stare corpul nostru fizic.
A observat cineva ca poti obisnui corpul sa faca orice iti doresti prin exercitiu? Asa cum in clasa I inveti sa scrii prin repetarea partilor de litera pana ajungi sa formezi litera armonios asa inveti corpul sa faca orice iti pui in minte. La inceput liniutele sunt tremurate, incomplete. Cu cat exersezi mai mult ajungi sa le faci din ce in ce mai bine. Ceea ce ii descurajeaza pe multi este comparatia punctului de start cu momentul de finish si observa numai prapastia nu si pasii care trebuie facuti intre cele doua puncte. Vreau sa ajung de la A la B. Nu fac un salt in timp si spatiu. Fac un plan cu pasii marunti. Drumul de la A la B necesita munca. Nu iti povesteste nimeni de munca aia, de eforturi, de momentele de descurajare. In general cei care reusesc se lauda cu rezultatele de unde si imaginea distorsionata asupra sucesului. Te fac sa crezi ca atunci cand mai ai mici momente de slabiciune esti imperfect si slab. Ei bine, nu este asa. Diferenta intre invingator si ceilalti nu o reprezinta lipsa esecurilor ci vointa de a continua drumul in pofida esecurilor, puterea de a te ridica, de a te scutura de praf si a continua drumul pe care ti l-ai propus.
 
Ati vazut cu siguranta fotografii cu temple in varful muntelui, temple la care daca vrei sa ajungi trebuie sa urci o scara cu mii te trepte. Drumul pana la templu nu este intamplator creat asa. Ar fi putut sa puna o telecabina, o nacela pe scripete si ai fi urcat usor acolo. Drumul in sine este un purgatoriu. Efortul fizic pe care il faci pana in varf te purifica, iti elibereaza mintea si te pregateste, te transpune intr-o stare potrivita astfel incat atunci cand intri in templu sa ai aceeasi vibratie cu a locului. Astfel, in templu ajung cei care isi doresc cu adevarat, iar cei care considera drumul prea greu raman jos 🙂
 
Este foarte simplu sa spui „nu pot”, „este imposibil”. Si eu am facut-o. Ceea ce, poate, ma deosebeste de multi este ca in timp ce spuneam „este o nebunie”, „nu se poate” parcurgeam pasii spre obiectivul propus tocmai ca sa imi contrazic teoria initiala. Au fost zile in care blestemam clipa in care mi-a venit asa o idee stupida. Au fost zile in care am vrut sa renunt si au fost zile in care am avut nevoie sa traga altii de mine ca sa ma tina pe curs. Nu puteam eu pur si simplu sa raman in zona de confort, la caldurica, fara dureri? E-hee, poate ca da, insa nu pentru mult timp. De ce? Pentru ca nu ma reprezinta. Eu sunt genul de om care foloseste nemultumirea ca o rampa. Nu raman acolo in starea de nemultumire. Ma ajut cu ea ca sa ating un obiectiv in afara cercului.
 
Exsita doua feluri de nemultumiti: nemultumitul patologic care nu poate gasi fericirea in absolut nimic – starea pe care o proiecteaza in exterior este generata de golul dinauntrul lui, lucru pe care e posibil sa nu il constientizeze; si mai exista nemultumitul – baza progresului – cel care foloseste, ca si mine, nemultumirea pe post de combustibil de miscare.
Omul care nu se analizeaza si care nu isi pune niciodata intrebari nu se schimba. El este cel impotriva, nu pentru ca are un sistem de valori sanatos si ii ramane fidel ci pentru ca ii este frica sa se schimbe desi in starea in care este nu ii este bine, vede si el, simte ca nu este fericit. Dorinta de schimbare interioara ar trebui sa porneasca din starea de nefericire: sunt nefericit in punctul in care stau, ma misc, gasesc o solutie, ma schimb, schimb felul in care privesc lumea, atrag in jurul meu alti oameni.
 
Dar de ce sa isi puna omul intrebari? De ce sa se miste? Mai bine isi foloseste energia sa ii atraga pe altii in cercul lui de nefericire decat sa se miste el de acolo.
Ce conteaza cu adevarat pentru mine? Asta este intrebarea care ma ajuta sa cantaresc. Este o granita fragila intre ambitia din orgoliu si dorinta de multumire sufleteasca.
 

RESPECTUL

De cand am pornit pe calea maestrului am fost supusa la tot felul de teste si incercari, fiecare dintre ele cu lectia ei.

Recent ma incearca lectia respectului si nu ma pot abtine sa nu ma intreb de ce ma deranjeaza oamenii care nu isi respecta semenii. Inteleg ca atunci cand nu respecti credintele unui om, cand nu ii respecti spatiul, fiinta, ai o problema interioara. Traiesti cu impresia ca fiinta ta e mai presus decat a celorlalti si informatiile pe care le detii sunt adevarul absolut.

De ce ne vine noua atat de greu de digerat faptul ca toti avem loc in Univers, fiecare cu credinta lui? Nu exista o reteta unica care te ajuta sa ajungi la destinatie. Asa cum exista mai multe poteci pana la cabana din varful muntelui asa si in viata exista mai multe cai spre desavarsirea sufletului.

Cand vin sa te trag de maneca sa-ti spun „nu e buna poteca asta a ta” de fapt te privez de propriile tale experiente. Daca pornim de la teoria ca fiecare se naste cu o misiune sigura, trasata dinainte de intruparea pe Pamant, atunci cine sunt eu sa vin la tine sa-ti spun ce si cum sa faci? Oare vocea ta interioara nu iti spune ce si cum sa faci? Daca nu iti asculti vocea interioara sunt eu oare responsabil pentru asta? Daca vocea ta interioara nu iti spune acelasi lucru pe care mi-l spune mie sunt eu datoare sa te corijez, sa-ti schimb conceptiile? Schimbarea trebuie intotdeauna sa vina dinauntrul fiecaruia. Atunci cand faci introspectii, cand compari trairile si imaginea pe care o proiectezi in exterior cu rezultatele care se intorc spre tine iti pui semne de intrebare. Acele momente sunt momentele in care iti doresti tu sa schimbi ceva, nu atunci cand cineva vine la tine si iti spune „Nu imi place cum gandesti! Nu imi place cum esti! Schimba-te!”.

Cand vin la tine si te corectez, fara sa fi venit la mine sa imi ceri sfatul sau ajutorul atunci eu ma postez automat pe o treapta superioara fata de tine, ma consider mai bun decat tine. Mie asta imi miroase a lipsa de respect fata de semenii mei.

Eu am incredere ca toti, absolut toti suntem capabili sa ne gasim drumul pentru ca ne-am nascut cu acel sistem de navigatie care ne ajuta sa ne intoarcem acasa indiferent cat de departe am fi fost trimisi in misiune. Din acest unic motiv nu imi permit sa trag pe nimeni de maneca sa ii spun „calea ta e gresita”. De unde stiu eu ce misiune are celalalt cand eu abia reusesc sa descopar care este a mea?

Eu am ales Rei-Ki pentru ca asa a simtit sufletul meu, asta e calea pe care a simtit-o potrivita pentru el in momentul acela.   Am continuat pentru ca m-a ajutat atunci cand eram ratacita in abisul iadului propriu si in mijlocul intunericului am reusit sa fac lumina si lumina a stralucit din ce in ce mai puternic. Este o metoda care pentru mine functioneaza perfect.

Accept ca exista multe alte cai si ca oamenii au vibratii diferite in momente diferite ale existentei lor.

Am deschis aceste pagini din dorinta de a impartasi experienta mea celor care doresc sa tina cont de ea. In nici un moment nu m-am gandit sa bravez si sa impun altora credintele mele. Am inceput sa scriu aici pentru ca simt foarte vie inautrul meu senzatia de singuratate, atunci cand simteam ca nu sunt inteleasa in trairile mele, cat toti aveau impresia ca sunt extraterestru si nu vorbeam aceeasi limba si am dorit ca aceste cuvinte scrise si propagate prin Internet sa ajunga la aceia care au nevoie sa stie ca nu sunt singuri si mai exista altii ca ei.

Sunt un om pasnic si nu pot sa-mi dau seama inca de ce ma deranjeaza atat de mult lipsa de respect. Stiu ca marii intelepti ne spun ca pretentiile la adresa altora duc la dezamagiri dar cum ramane cu fiinta si cu spatiul meu? Cum pot stii semenii mei ce ma deranjeaza si ce nu daca nu exprim lucrul acesta?

Oare este atat de gresit sa vrei sa te delimitezi ca fiinta fata de ceilalti, sa te definesti ca unic individ? Ne definim ca o entitate colectiva insa asta nu anuleaza nevoia de unicitate. Misiunea este personala, individuala. Fiecare are drumul lui si din cauza asta avem nevoie de individualitate. E atat de gresit sa vrei sa ai spatiul tau si sa decizi cand si cui vrei sa ii permiti accesul?

Mai am lucruri de descoperit si lectii de invatat si tare mi-as dori sa inteleg lectia asta.

Multumesc tuturor care ma accepta asa cum sunt , multumesc si acelora care nu ma accepta asa cum sunt pentru ca imi dau de gandit si imi stimuleaza procesul de creatie.

Imi doresc si va doresc o lume mai buna.

Cu drag,

Doctorul de Suflete