ACUM UN AN

Acum un an, fix pe data de 12 iulie 2015, de ziua prietenei mele bune, sora mea din altă mamă cum obişnuiesc să o numesc, plecam spre Aeroportul Otopeni, dimineața, cu noaptea în cap. Iniţal am vrut să plec singură pentru că detest despărțirile. Sunt o fire empatică și captez orice vibrație, orice gând, indiferent cât încearcă celălalt să  îl ascundă, să îl mascheze. Tatăl meu nu a vrut să mă lase să plec singură. A insistat să mă conducă. Înăuntrul meu se luptau două forțe: bucuria unui nou început și tristețea celor pe care îi lăsam în urmă.
Tatăl meu, un tip dur, de care îmi era foarte frică în copilărie, era acum un om trist, înmuiat de faptul că puiul ăl mare pleacă de nebun în lume. Nu pot să îi uit privirea din ziua aia. M-a condus până la bariera de securitate, acolo unde se controlează bagajul de mână și persoana care se îmbarchează apoi s-a oprit într-un colț şi s-a uitat la mine până am trecut de punctul de control pașapoarte. Îi făceam cu mâna și îi zâmbeam dar înăuntrul meu era o prăpastie. Am putut să plâng apoi. Nu trebuia să mă vada așa. M-a învățat să fiu puternică și să am grijă singură de mine. Eu eram cea care nu plânge niciodată, cea care cade și se ridică și o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar eu înăuntrul meu nu am fost niciodată o tipă dură.
Băiatul meu, în vârstă de 10 ani atunci, nu era acasă. Plecase în vacanță cu tatăl lui. Mi-am spus că e perfect așa, să nu mă vadă când plec. Am vorbit cu el înainte să plece şi i-am promis câ în toamnă vin să îl iau şi pe el.
Prietena mea, Beatrice, era și ea plecată cu familia la mare. Ne luasem rămas bun înainte să plec în concediu. Nu mi-am înaintat demisia când am plecat deși eram sigura că nu mă voi întoarce niciodată. Am depus o simplă cerere de concediu, just in case. Plecarea mea era văzută de unii ca o plecare obișnuită în concediu. Nu mi-am luat la revedere de la oameni, ca și cum ne vedem oricum în două -trei săptămâni.  Mă aruncam în gol și nu știam ce îmi rezervă viitorul.
 În partea cealaltă mă aștepta un amic, un tip pe care îl cunoșteam din țară, pe care îl vizitasem de Crăciun. Atunci mi-a încolțit în minte gândul ca aş putea să plec în Germania. M-am îndrăgostit pe loc de țara asta. Bine, atunci nu văzusem cât de mulți turci și arabi locuiesc aici. În zona pe care o vizitasem prima oară nu erau deloc.
La școală învățasem engleză și rusă, în particular mă apucasem să studiez franceză şi spaniolă dar nu am aprofundat, germana – deloc. Practic, de Revelion m-am hotărât să plec definitiv în Germania și în ianuarie m-am apucat să învăț limba. Aveam la dispoziție 6 luni să învăț germana la nivel conversațional. Este interesant cum se aliniază lucrurile când ești hotărât și îți exprimi intenția.
Nu știam de unde să încep. Mă gândeam „cum o să strâng eu banii pentru o lună-două de început, până îmi găsesc un loc de muncă? „.
Au venit toate la momentul potrivit: și banii, şi cursurile de limba germană. Învăţam din cursuri audio în acea oră și jumătate pe care o petreceam prin mijloacele de transport în comun, în drumul spre serviciu.
În vizita mea din iarna lui 2014 am stat de vorbă cu amicul plecat din țară de un an jumătate și mă uitam cât de bine s-a descurcat: avea un job (nu cel mai bun din lume dar îi permitea să se miște), o mașină (nu extraordinarã dar utilă) şi un apartament închiriat într-un loc superb (pentru care uneori plătea și cu timp liber în „folosul comunității”). M-am gândit atunci că pot să fac și eu asta. Ce dacă spăl ferestre la început! Nu mi-era teamă să o iau de la zero.
Ce nu mi-a spus? Că pe el l-a ajutat familia să își găsească job şi apartament, după trei luni de încercări, nu trei săptămâni.
În fine, să nu pierd firul povestirii. Am aterizat la Stuttgart după care am călătorit spre Rheinland-Pfalz, landul în care am locuit inițial. Este un loc frumos, pe care nemții s-au încăpățânat să îl păstreze neatins de emigranți (sunt rari mai ales în localitățile mici – sate), și asta pe bună dreptate. Toți care vor să trăiască în Germania sunt atrași de frumusețea locului, de corectitudine și armonie dar când vin aici intră cu bocancii şi fac ceva în armonia nemțească.
O săptămână m-am simțit bine. Eram ca în concediu. Am avut un şoc când mi-am dat seama că germana învățată acasă nu se pupă cu ce se vorbește în teritoriu. Germana, ca multe alte limbi vorbite, are dialecte, mai multe. Ce învățăm noi la școală e „hoch Deutsch” sau germana oficială. Aici nimeni nu vorbește hoch Deutsch. Așa că, dă-i transpirații. Am început să îmi caut un job. Minune! Nici un job!
În Germania nu este important să faci bani oricum. Ideea este să ai un contract de muncă, fie că este mini-job (2-4 ore pe zi) sau contract de muncă full time. Ai contract – înseamnă că desfășori o activitate legală. Nu ai contract – problemă! Poți să faci bani din curățenie dar sunt bani câștigați la negru, nedeclaraţi, pentru care nu plătești impozite și , hai să zicem, ulciorul ăsta nu merge de multe ori la apă. Cei care lucrează legal în curățenie nu câștigă așa bine pentru că sunt exploatați de patronii firmelor de curățenie.
Deja socoteala de acasă nu se mai potrivea deloc cu cea din târg. Nu puteam să folosesc limba engleză ca să îmi găsesc un loc de muncă (basme) iar cu germana mea aveam șanse să găsesc doar muncă necalificată. Visul meu de a îmi exercita profesia de tehician maseur se năruia încet – încet. Apoi luna aia promisă de amicul meu, în care puteam să locuiesc la el până îmi găseam locul meu, s-a transformat în trei săptămâni (nu că ar mai fi contat o săptămână în plus). Ce nu mi-a spus nimeni este că ai nevoie de mai mult de o lună şi că lucrurile sunt mai complicate decât par. Pentru a reuși să închiriezi un apartament este necesar să ai un loc de muncă (ți se cer ultimii trei fluturași de salariu), iar pentru contractul de muncă este necesar să fii înregistrat într-un spațiu (găsești apartamentul de închiriat, semnezi contractul cu proprietarul și apoi mergi la primărie și te înregistrezi). Cei care îmi sunt mai apropiați poate își aduc aminte anul trecut, pe la sfârșitul lui iulie, cum trimiteam mesaje disperate pentru un loc de muncă și cazare. Îmi jurasem că fac orice dar în România nu mă mai întorc (biine, aproape orice). Am cheltuit o mulțime de bani numai pe biletele de tren cumpărate în căutarea unui loc de muncă. Banii de acasă se duceau și loc de muncă nu reușisem să îmi găsesc.
La un moment-dat am postat o cerere de ajutor pe pagina FB creată de românii care traiesc în Germania. Unul mi-a zis că șeful lui caută ajutor în bucătărie. Am călătorit mai bine de 50 de km ca să descopăr că nimeni nu căuta ajutor în bucătărie ci doar imbecilul, femeie cu care să se combine. După aventura asta am postat pe grup experiența ca să stie şi alții cum se ajută românii între ei. Citind postarea mea, un alt român care locuia în Offenbach, lângă Frankfurt, îmi scrie că el trebuie să plece urgent în țară iar șeful lui nu îi dă voie să plece fără să aducă un înlocuitor (ajutor de bucătar). Nu mai lucrasem niciodată într-un restaurant. Am ezitat. Plus că nu aveam unde să stau. Până la urmă, omul care locuia cu prietena lui şi fratele ei, mi-a propus să locuiesc la ei cât sunt plecați. Zis și făcut! Fac bagajul şi iau trenul spre Frankfurt am Main, să ajung în Offenbach.
Șeful restaurantului – un turc supărat pe viață. Rar zâmbea omul ăla. Mereu se răstea şi avea ceva de comentat. Românul a plecat şi turcul a trebuit să se mulțumească cu mine, deși nu îi convenea situația. Astfel două săptămâni jumătate am cheltuit 8, 5 euro zilnic pentru călătoria cu autobuzul, după care am început să merg pe jos 5 km dus – 5 km întors. Nu îmi spusese nimeni că există abonamente. Când am aflat informația, dupa vreo lună, mă gândeam „Cum de nu s-au gândit să îmi spună? Doar trăiau de 7 ani în Germania!”. În fine.
Au trecut trei săptămâni de muncă la restaurantul turcului, de învârtit şi copt pizza. Partea cea mai frumoasă era că restaurantul se află pe malul unei piscine, într-o zonă care fusese pădure înainte ca oamenii să înceapă să își construiască casele. Partea mai puțin frumoasă este că nu am apucat să intru niciodată în bazinul ăla să dau o tură. Am fost odată foarte aproape. Eram în timpul meu liber dar turcul s-a gândit că mă relaxez prea tare și a trimis pe cineva să mă aducă în bucătărie pentru că aveau nevoie de mine. După cele trei săptămâni trebuia să plec undeva, trebuia să îmi găsesc locul meu în care să stau. Acela a fost momentul în care a apărut în peisaj soția turcului, o evreică născută în Argentina, care conducea o cafenea în centrul orașului. Ea mi-a propus să lucrez în bucătăria de la cafenea, pentru ea, şi ea o să încerce să îmi găsească și locuință. Mi-a surâs ideea. Nu îmi prea place să mă mut de colo – colo, deh, asta e cusurul meu. Problema era că se întorceau oamenii din România și eu trebuia să mă mut şi nu aveam unde. Unul din frații tipei la care am stat astea două – trei săptămâni mi-a propus să vin să stau la el, colega de apartament, să împărțim cheltuielile, într-un apartament cu două camere. Mi-am zis că e o soluție până când și ăsta a vrut să se combine cu mine, în ciuda refuzului şi discuțiilor repetate pe aceasta temă. Într-o seară o luase razna complet și nu am mai putut să mă întorc acasă. Am dormit la un coleg de muncă iar a doua zi, ajutată de turc și încă doi oameni, mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-o cameră de la restaurant pe care șeful o folosea ca birou. Ulterior am aflat ca șefii mei generoși voiau să îmi ceară 400 euro pentru luna în care am dormit în patul din birou.
Între timp s-au facut două luni de lucrat la restaurant. Faptul că locuiam practic în curtea restaurantului era foarte util pentru şef, trebuia să fiu disponibilă oricând. Cumva spre sfârșitul lunii septembrie nevasta turcului a reușit să obțină o garsonieră în clădirea la parterul căreia se află cafeneaua, în Centru. Atunci mi-a făcut contract de ajutor în bucătărie pentru două ore pe zi (mini-job).
Totul bine, numai că îi promisesem copilului că vin să îl iau să înceapă școala în Germania dar șefa a zis că nu se poate. În momentele ei de candidă sinceritate mi-a destăinuit ca ei nu au mai avut o vacanță de patru ani, şi eu trebuia să mă sacrific, ca și cum ar fi impartit profitul cu mine.
Am făcut pact cu diavolul. Alea două ore pe care trebuia să le muncesc zilnic erau de fapt 6, câteodată 8. Garsoniera nu era a mea, ci a lor, și dacă finalizam contractul cu ei trebuia să evacuez spațiul. În momentul acela am realizat că m-am bucurat ca un copil cretin de o jucărie care de fapt nu e dăruită, ci împrumutată. Cum am reușit eu să îmi păstrez naivitatea și credința că există oameni care te ajută fără vreun interes ascuns?
Ce am omis să vă spun este că pentru a închiria un apartament ai nevoie de o garanție – contravaloarea a trei luni de chirie. Dacă lunar chiria ta este 280 EUR garanția va fi 840 eur, cam cât i-am plătit eu șefei în patru luni, pentru că așa ne înțelesesem – bani pe care mă chinui și acum să îi recuperez de la ea.
Chiar dacă ai făcut pact cu diavolul totul e frumos până vrei să ieși. Atunci se dezlănțuie iadul. Dacă vă bate gândul vreodată să plecați din țară, să munciți,  alegeți variante strict legale. Acești doi indivizi, turcul și evreica, foloseau frecvent portițe ilegale de a-și desfășura activitatea, ori dacă tu ești prospătură și habar nu ai ce legi există şi cum funcționează ești pierdut.
Între timp am cunoscut un om, un băștinaș, neamț din tată în fiu. El a fost cel care m-a susținut, care m-a încurajat când credeam că totul e pierdut, el mi-a întins o mână de ajutor și m-a scos din cloaca aia care se numește Offenbach am Main – un ghetou plin de turci, arabi, ruși, români și alte nații care nu au dreptul legal să locuiască în Germania dar cumva au găsit o cale. El este cel care mi-a găsit un nou loc de muncă şi care m-a luat în casa lui. Eu îl consider un fel de înger păzitor deși pare doar un om, foarte bun la suflet.
Am uitat să spun că între timp în Germania a ajuns un val uriaș de refugiați care a dat peste cap mersul lucrurilor. Piața imobiliara e blocată. Nemții nu mai acceptă chiriași musulmani. Nu sunt sigură dacă nu cumva şi români sau alte nații. Infracționalitatea a crescut.
Îi aud pe unii, buni samariteni, care comentează „și ce ar fi trebuit să facem? Să ii lăsăm să moară la porțile Europei?” Nuuu. O să dispară Europa în curând. În cazul în care nu ați citit Mizerabilii de Victor Hugo, încercați să o faceți. În felul ascesta veți înțelege că oamenii nascuţi în mizerie, crescuți așa, nu apreciază gesturile filantropice. Ca să apreciezi un gest de bunătate trebuie să fi trăit în bunătate cândva, să o fi pierdut ca să o apreciezi, ori un mizerabil nu știe ce este bunătatea, el știe doar lupta pentru supraviețuire, el stie că toți sunt inamici iar un om bun este doar un fraier.
Aventura mea nu s-a terminat pentru că eu nu am renunțat la drum. Știam cumva că va fi un drum anevoios dar nu mi-am imaginat nimic din ce s-a întâmplat. Dacă aș fi știut, probabil nu aş mai fi pornit la drum.
Am trăit un an încercând să iau partea frumoasă din tot rahatul. În zilele în care îmi venea să plâng mă duceam pe malul Main-ului şi priveam graţia  lebedelelor sau cum razele soarelui la apus creau pe cer cel mai frumos tablou fără semnătură. Acela era momentul meu, sandwichul pe banca de pe malul râului Main.
Realitatea e alta decât cea pe care o vedem de departe. Am încercat să stau departe de românii de aici. Sunt sigură că sunt și români educați și la locul lor, dar stau ascunși. De văzut vezi doar ce plutește la suprafață. Sunt mulți care n-au facut școală în țară și au venit aici la muncă, să facă bani pentru casă și mașină, să se întoarcă în România și să se fălească. Precis știţi măcar un exemplar de prin cartier. Noi in Bucuresti îi numim „cocalari”. E plin de ei pe aici.
Azi se împlinește un an de când am sărit în gol, un an de când sunt departe de copilul meu și de oamenii dragi. Azi se împlinește un an de când m-am hotărât să mă lupt cu soarta și să o schimb, şi lupta nu s-a încheiat, și nu se va încheia până nu câștig.
În cazul în care vă gândeați să plecați din țară și rândurile mele v-au speriat, mă bucur! Mai bine să știi ce te așteaptă decât să plutesti într-o bulă cum am făcut eu. Faceţi-vă un plan concret, strângeți detalii, pregătiți-vă minuțios: bani, limbă, prieteni/familie, job.
Eu mi-am dorit foarte mult să plec, încă de cand eram copil. Nu știu de ce. Simțeam că nu aparțin locului ăluia. Nu am avut niciodată rădăcini adânci în România. Poate o să descopăr cândva de ce. Mulți nu mă pot înțelege tocmai pentru că rădăcinile lor sunt adânci sau poate pentru că ar vrea și ei însă teama este mai mare decât dorința.
Vă doresc să fiți iubiți şi ocrotiți oriunde vă este rădăcina.
Anunțuri

2 responses to this post.

  1. frumos povestita experienta ta.
    Iti doresc sa cauti un job pe calificarea ta. Nu e usor, dar nici imposibil. Job ziua, studiu de limba si integrare seara, adauga familia, dar tine-te de target. E posibil, nu lasa ritmul si rutina sa dispara.
    Pentru cine pleaca, recomand sa caute intai contract de munca: cu acesta in mana se poate inchiria o locuinta si face acte.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: