Posts Tagged ‘REVELATII’

RASPUNSURILE SUNT INAUNTRUL FIECARUIA

Viata este facuta din alegeri… este o afirmatie pe care am citit-o, la care am reflectat si am gasit ca face parte din adevarurile mele de viata.

Exista adevarul general, acea multime de notiuni general acceptata de comunitati, si exista adevarul personal, acel set de notiuni care rezoneaza in interiorul sufletului nostru ca fiind adevarat. In general am avut o problema sau, mai degraba, o rafuiala cu adevarul general valabil. L-as fi putut accepta in cazul in care noi, oamenii, am fi fost identici … dar nu suntem. Avem un suflet care reactioneaza aproximativ similar la stimuli insa suntem particularizati prin multitudinea de experiente acumulate inca de la prima gura de aer terestru.

Inca din momentul in care am constientizat ca inauntrul meu exista un adevar care nu coincide cu cel general adoptat am inceput cautarea. Cele doua sabloane nu se potriveau. Au inceput intrebarile: „de ce exista diferente?” „de ce simt altfel daca adevarul care am fost invatata ca exista este unic?”.

In fiecare dintre noi exista inca un copil care cauta ajutorul inafara lui. Unii dintre noi ingroapa adanc acel copil insa nevoile lui raman. Cat traim invatam sa mergem, din mici creatori ne transformam treptat in persoane care incearca sa se adapteze mediului in care intra, ne impiedicam de multe ori, plangem de cele mai multe ori si tot de atatea ori cautam in exteriorul nostru acel „parinte” care sa ne ridice, sa ne ia in brate si sa ne spuna o vorba buna, sa ne sarute pe frunte si sa ne arate cum sa procedam data viitoare ca sa evitam durerea.  Multi dintre noi nu realizeaza ca aceste cautari pe care le avem la varsta maturitatii biologice exista pentru ca acel copil din noi nu a gasit pana in acest moment ceea ce a avut nevoie mereu – sprijin si iubire neconditionata.

Societatea umana ne-a determinat sa ne adaptam tiparelor impuse de sute de ani, cu mici modificari dar nu esentiale.  Ajungem la maturitate biologica, trebuie sa ne vedem de viata noastra si sa devenim cineva pentru ca asa trebuie sau pentru a intra in „randul lumii” insa uitam treptat de acel copil dinauntrul nostru care striga „Am nevoie de afectiune! N-am disparut! Hei! Ma vezi? Ma auzi? Sunt aici! Nu ma parasi!”. Intervin apoi reguli de conduita e genul „ai vazut tu oameni mari care plang?” , „e rusine!” sau „revino-ti! peste tot e la fel!” . Am invatat sa fugim de noi insine, sa ne ascundem… atat de bine incat am ridicat sportul acesta la rang de arta.

Si eu am pornit pe drumul cu intrebari, cazaturi si bube aferente si ridicam privirea cautand „parintele” sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul va fi in regula, ca ma iubeste indiferent ce rahat am mai facut si de data asta. La un moment dat am crezut ca acel „parinte” imi este o prietena, ulterior am crezut ca este iubitul de langa mine si, mai tarziu, am materializat acel „parinte” lipsa in mentorii pe care i-am intalnit.

Un lucru imi scapase vederii: si acei oameni au aceleasi nevoi ca si mine, si ei au nevoie de iubire, si ei au intrebari la care nu au gasit raspunsuri, si ei sunt copii … la fel ca mine.

Devenisem sufocanta cu nesiguranta mea si cu aviditatea de a gasi raspunsuri la intrebarile mele. Am crezut cumva ca sunt ei mai sus decat mine si ca ma pot proteja oferindu-mi alinare prin impartasirea unor raspunsuri. Insa nu este in totalitate adevarat.

Un maestru se poate materializa in orice: poate fi un om pe care il intalnesti si iti impartaseste din experienta de viata, poate fi un om de care te lovesti accidental sau nu pe strada, poate fi o stire la televizor, o melodie sau poate chiar un film. Important este sa vezi, sa recunosti acel maestru atunci cand il intalnesti indiferent de forma pe care o ia.

Maestrul meu s-a materializat in cativa oameni pe care i-am intalnit, in multe melodii si in foarte multe filme pe care le-am vazut si carti pe care le-am citit.

Astazi, la finalul unui nou film vazut (The Answer Man  / Arlan Farber – Omul cu raspunsuri), realizez ca raspunsurile tuturor intrebarilor mele au fost in interiorul meu insa am avut in permanenta nevoie de un catalizator, acel ceva care sa faca posibila observarea si gasirea acelui raspuns.

Cautam in zadar raspunsurile in experientele altora pentru ca noi nu traim viata altora, o traim pe a noastra, nu avem bagajul emotional al altora, ci il avem pe al nostru. Din acelasi motiv perceptia noastra difera de a altora. E ca si cum am incerca sa aplicam o formula nepotrivita problemei si ne intrebam de ce nu ne iese rezultatul.

Da, recunosc! De cele mai multe ori sunt paralizata de frica. Mi-e teama ca alegand un anumit drum in loc de altul voi gresi teribil. Intru in panica si imi doresc sa am pe cineva langa mine care sa imi poata oferi protectia si iubirea de care am nevoie. Da, e posibil sa gresesc, e posibil sa si sufar un pic … sau mai mult… dar cine poate spune cu exactitate care este drumul bun si ce inseamna „gresit” si „bun” pana la urma? Sunt lucrurile „bune” pentru mine valabile pentru toti?

Cert este ca atunci cand nu vezi clar lucrurile prin lentilele ochelarilor iei o bucatica de matrial si le cureti. La fel putem face cu lentila ochiului nostru interior, pentru ca acolo exista o mare de raspunsuri la ce ne framanta. Si daca pana la urma nu ne descurcam sa curatam cum trebuie lentila aia exista mereu un prieten care ne poate ajuta insa acel prieten nu poate vedea pentru noi.

Cu multa dragoste,

Doctorul de Suflete

Anunțuri

DEPRESIA

Inca din momentul in care alegem sa traim o experienta pe aceasta lume, inca din momentul in care ne formam caracterul uman, de mici copii cand crestem indrumati de parinti sau tutori ni se transmit seturi de reguli – reguli de conduita morala cum le place adultilor sa le numeasca.

Ulterior acumulam alte reguli si judecati si le completam cu cele proprii. Toate aceste seturi de informatii – majoritatea provenite din experientele traite de altii – ne umplu mintea care uneori ajunge la saturatie, nelasand loc altor informatii noi. Acestea sunt regulile pe baza carora avem impresia ca functionam si fara de care avem impresia ca nu suntem in controlul micului cerc in care ne invartim bulversati.

In momentul in care se produce o schimbare, un inceput al ascensiunii spirituale, mintea incepe sa se lupte pentru teritoriu si cedeaza foarte greu spatiu noilor idei. Uneori este greu, alteori foarte greu iar in unele cazuri imposibil intr-o viata de om.

De fiecare data cand reusim sa eliminam o judecata veche exista un momet de liniste, de fericire intensa, de intelegere profunda a  regulilor simple ale Universului. Atunci mintea tace si se produce un gol, un vid de informatie. Timpul scurs de la producerea vidului de informatie pana la umplerea lui cu noi informatii si cu iubire si intelegere eu il percep ca fiind o „depresie” care poate fi reprezentata grafic in functie de materie si timp. Pentru mine acesta este momentul depresiei.

Acelasi lucru se intampla dupa o dezamagire sentimentala.  Acea persoana pe care am ridicat-o pe un piedestal si care umplea cu lumina sufletul nostru a plecat lasand in urma un gol – noi simtim plecarea ca pe un gol. Unii dintre noi avem instrumentele de umplere a vidului cu lumina,  iubire, respect de sine, altii nu. Se instaleaza depresia care in unele cazuri poate dura o viata sau poate dura pana in momentul in care am gasit cu ce sa umplem golul creat – o alta persoana.

Acesta mi-a fost un exemplu la indemana considerandu-l cea mai frecventa cauza a declansarii depresiilor.

Astazi, citind o carte draga mie, am avut o revelatie referitoare la relatii si suflete pereche. Cu ocazia asta am intrat in contact cu o teorie noua, straina mie: sufletele pereche sunt acele suflete care ne ajuta sa ne vedem in oglinda cu defectele si calitatile noastre, sunt acelea care oricat am intoarce privirea ne obliga sa vedem ce avem de indreptat. Dupa ce si-au indeplinit misiunea isi vad de drumul lor, lasandu-ne pe noi pe drumul nostru.

In momentul in care am terminat de citit cuvintele asternute pe hartie cu maiestria unui om care a experimentat viata in cele mai fascinante moduri, am realizat ca acesta este un adevar valabil pentru mine.

Traiam o mare dilema: in momentul in care intalneam un barbat si ma potriveam cu el, deci exista o compatibilitate mare, intervenea si necesitatea de a intinde la infinit momentele traite langa acel barbat. Apoi… ceva se intampla… vraja se rupe…. lectia a fost predata. El dispare sau se distanteaza sau una dintre variabilele problemei isi modifica valoarea. Partea cu adevarat miraculoasa in toata povestea este ca nici unul dintre barbatii care si-au intersectat drumul cu al meu nu au plecat fara sa imi lase un dar de pret in schimb.

De la cel langa care am trait 10 ani am invatat sa pretuiesc timpul, libertatea, sa ma pretuiesc mai mult pe mine – asta dupa ce in prealabil ma anulasem ca om. Apoi am invatat sa-mi ofer mie mai multa atentie, sa-mi dau spatiu si sa cred din nou ca merit toate acestea fara sa ma invinovatesc pentru ca le doresc.

De la urmatorul am invatat sa petrec mai mult timp cu mine si sa inteleg singuratatea ca pe un rau necesar. L-am urat atunci pentru ca refuza sa umple un gol. Dupa cateva luni mi-am dat seama , mi-am vazut greseala , l-am iertat si i-am multumit.

Dupa prima parte a lectiei respectului de sine am intalnit un suflet drag mie de la care am invatat rabdarea, respectul fata de spatiul celuilalt, fata de liberul lui arbitru, faptul ca esenta lucrurilor nu isi are farmecul in controlul absolut al lor si viata adevarata incepe atunci cand unde renunti la control. Tot de la el am invatat prima parte a lectiei iubirii neconditionate, a iubirii oferite fara asteptarea vreunui rezultat. Lectia asta am asimilat-o intr-un timp indelungat pentru mine – aproximativ un an – timp in care m-am luptat, l-am urat si l-am iubit cu aceeasi pasiune, am incercat sa-l anulez doar pentru a avea de unde-l ridica si l-am iubit din nou.

Intr-un final am realizat ca e posibil sa iubesti si sa traiesti ceva frumos fara sa posezi o persoana, fara sa-ti apartina. Am inteles asta dar a durut. A durut pentru ca a daramat inca un set de reguli care stateau la temelia constructiei mele.

Lectiile imediat urmatoare au fost similare, fiind doar completari, ajustari ale lectiilor anterioare, cerute de insistenta intrebarilor in mintea mea „de ce? de ce? cu ce folos? in ce scop?”.

La un moment dat am prins o farama de idee care a trecut in goana prin mintea mea: „este posibil sa am un destin si asta sa presupuna relatiile mele  haotice?”, „este posibil ca sufletul meu preche sa fie format din mai multe momente diferite?” „e posibil sa nu mai am niciodata o relatie asa cum este definita si perceputa de omenire?”

Dupa ce am citit un singur capitol dintr-o carte, intr-o dimineata cetoasa de 18 noiembrie, mi s-a luat un val semiopac ce-mi acoperea mintea ocupata de atatia „DACA”. Eu imi limitez prin definitie relatiile. Eu singura fac asta! Eu le vad intr-un singur model. In tot acest timp le-am perceput limitat, intr-un singur fel, si am avut asteptari care mi-au fost inselate, si am finalizat prin a fi dezamagita. Am suferit, m-a durut corpul, am trait la limita dintre speranta si deznadejde.

Acum pentru mine exista un singur adevar: timpul este relativ iar singurele perceptibile si importante pentru sufletul meu sunt experintele.

Adevarul nou descoperit m-a facut sa ma simt mai usoara in prima parte a zilei, apoi m-a colpesit si acum am realizat ca sunt intr-o depresie. Sutele de idei si reguli care imi defineau relatiile  au fost inlocuite cu una simpla, in rest… a ramas mult spatiu pe care il percep ca pe un imens gol.

Partea cu adevarat interesanta este ca am ales acum sa umplu acest gol cu iubire pentru creatia divina care ne-a oferit in dar abilitatea de a gasi drumul indiferent pe unde ratacim.