ACUM UN AN

Acum un an, fix pe data de 12 iulie 2015, de ziua prietenei mele bune, sora mea din altă mamă cum obişnuiesc să o numesc, plecam spre Aeroportul Otopeni, dimineața, cu noaptea în cap. Iniţal am vrut să plec singură pentru că detest despărțirile. Sunt o fire empatică și captez orice vibrație, orice gând, indiferent cât încearcă celălalt să  îl ascundă, să îl mascheze. Tatăl meu nu a vrut să mă lase să plec singură. A insistat să mă conducă. Înăuntrul meu se luptau două forțe: bucuria unui nou început și tristețea celor pe care îi lăsam în urmă.
Tatăl meu, un tip dur, de care îmi era foarte frică în copilărie, era acum un om trist, înmuiat de faptul că puiul ăl mare pleacă de nebun în lume. Nu pot să îi uit privirea din ziua aia. M-a condus până la bariera de securitate, acolo unde se controlează bagajul de mână și persoana care se îmbarchează apoi s-a oprit într-un colț şi s-a uitat la mine până am trecut de punctul de control pașapoarte. Îi făceam cu mâna și îi zâmbeam dar înăuntrul meu era o prăpastie. Am putut să plâng apoi. Nu trebuia să mă vada așa. M-a învățat să fiu puternică și să am grijă singură de mine. Eu eram cea care nu plânge niciodată, cea care cade și se ridică și o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar eu înăuntrul meu nu am fost niciodată o tipă dură.
Băiatul meu, în vârstă de 10 ani atunci, nu era acasă. Plecase în vacanță cu tatăl lui. Mi-am spus că e perfect așa, să nu mă vadă când plec. Am vorbit cu el înainte să plece şi i-am promis câ în toamnă vin să îl iau şi pe el.
Prietena mea, Beatrice, era și ea plecată cu familia la mare. Ne luasem rămas bun înainte să plec în concediu. Nu mi-am înaintat demisia când am plecat deși eram sigura că nu mă voi întoarce niciodată. Am depus o simplă cerere de concediu, just in case. Plecarea mea era văzută de unii ca o plecare obișnuită în concediu. Nu mi-am luat la revedere de la oameni, ca și cum ne vedem oricum în două -trei săptămâni.  Mă aruncam în gol și nu știam ce îmi rezervă viitorul.
 În partea cealaltă mă aștepta un amic, un tip pe care îl cunoșteam din țară, pe care îl vizitasem de Crăciun. Atunci mi-a încolțit în minte gândul ca aş putea să plec în Germania. M-am îndrăgostit pe loc de țara asta. Bine, atunci nu văzusem cât de mulți turci și arabi locuiesc aici. În zona pe care o vizitasem prima oară nu erau deloc.
La școală învățasem engleză și rusă, în particular mă apucasem să studiez franceză şi spaniolă dar nu am aprofundat, germana – deloc. Practic, de Revelion m-am hotărât să plec definitiv în Germania și în ianuarie m-am apucat să învăț limba. Aveam la dispoziție 6 luni să învăț germana la nivel conversațional. Este interesant cum se aliniază lucrurile când ești hotărât și îți exprimi intenția.
Nu știam de unde să încep. Mă gândeam „cum o să strâng eu banii pentru o lună-două de început, până îmi găsesc un loc de muncă? „.
Au venit toate la momentul potrivit: și banii, şi cursurile de limba germană. Învăţam din cursuri audio în acea oră și jumătate pe care o petreceam prin mijloacele de transport în comun, în drumul spre serviciu.
În vizita mea din iarna lui 2014 am stat de vorbă cu amicul plecat din țară de un an jumătate și mă uitam cât de bine s-a descurcat: avea un job (nu cel mai bun din lume dar îi permitea să se miște), o mașină (nu extraordinarã dar utilă) şi un apartament închiriat într-un loc superb (pentru care uneori plătea și cu timp liber în „folosul comunității”). M-am gândit atunci că pot să fac și eu asta. Ce dacă spăl ferestre la început! Nu mi-era teamă să o iau de la zero.
Ce nu mi-a spus? Că pe el l-a ajutat familia să își găsească job şi apartament, după trei luni de încercări, nu trei săptămâni.
În fine, să nu pierd firul povestirii. Am aterizat la Stuttgart după care am călătorit spre Rheinland-Pfalz, landul în care am locuit inițial. Este un loc frumos, pe care nemții s-au încăpățânat să îl păstreze neatins de emigranți (sunt rari mai ales în localitățile mici – sate), și asta pe bună dreptate. Toți care vor să trăiască în Germania sunt atrași de frumusețea locului, de corectitudine și armonie dar când vin aici intră cu bocancii şi fac ceva în armonia nemțească.
O săptămână m-am simțit bine. Eram ca în concediu. Am avut un şoc când mi-am dat seama că germana învățată acasă nu se pupă cu ce se vorbește în teritoriu. Germana, ca multe alte limbi vorbite, are dialecte, mai multe. Ce învățăm noi la școală e „hoch Deutsch” sau germana oficială. Aici nimeni nu vorbește hoch Deutsch. Așa că, dă-i transpirații. Am început să îmi caut un job. Minune! Nici un job!
În Germania nu este important să faci bani oricum. Ideea este să ai un contract de muncă, fie că este mini-job (2-4 ore pe zi) sau contract de muncă full time. Ai contract – înseamnă că desfășori o activitate legală. Nu ai contract – problemă! Poți să faci bani din curățenie dar sunt bani câștigați la negru, nedeclaraţi, pentru care nu plătești impozite și , hai să zicem, ulciorul ăsta nu merge de multe ori la apă. Cei care lucrează legal în curățenie nu câștigă așa bine pentru că sunt exploatați de patronii firmelor de curățenie.
Deja socoteala de acasă nu se mai potrivea deloc cu cea din târg. Nu puteam să folosesc limba engleză ca să îmi găsesc un loc de muncă (basme) iar cu germana mea aveam șanse să găsesc doar muncă necalificată. Visul meu de a îmi exercita profesia de tehician maseur se năruia încet – încet. Apoi luna aia promisă de amicul meu, în care puteam să locuiesc la el până îmi găseam locul meu, s-a transformat în trei săptămâni (nu că ar mai fi contat o săptămână în plus). Ce nu mi-a spus nimeni este că ai nevoie de mai mult de o lună şi că lucrurile sunt mai complicate decât par. Pentru a reuși să închiriezi un apartament este necesar să ai un loc de muncă (ți se cer ultimii trei fluturași de salariu), iar pentru contractul de muncă este necesar să fii înregistrat într-un spațiu (găsești apartamentul de închiriat, semnezi contractul cu proprietarul și apoi mergi la primărie și te înregistrezi). Cei care îmi sunt mai apropiați poate își aduc aminte anul trecut, pe la sfârșitul lui iulie, cum trimiteam mesaje disperate pentru un loc de muncă și cazare. Îmi jurasem că fac orice dar în România nu mă mai întorc (biine, aproape orice). Am cheltuit o mulțime de bani numai pe biletele de tren cumpărate în căutarea unui loc de muncă. Banii de acasă se duceau și loc de muncă nu reușisem să îmi găsesc.
La un moment-dat am postat o cerere de ajutor pe pagina FB creată de românii care traiesc în Germania. Unul mi-a zis că șeful lui caută ajutor în bucătărie. Am călătorit mai bine de 50 de km ca să descopăr că nimeni nu căuta ajutor în bucătărie ci doar imbecilul, femeie cu care să se combine. După aventura asta am postat pe grup experiența ca să stie şi alții cum se ajută românii între ei. Citind postarea mea, un alt român care locuia în Offenbach, lângă Frankfurt, îmi scrie că el trebuie să plece urgent în țară iar șeful lui nu îi dă voie să plece fără să aducă un înlocuitor (ajutor de bucătar). Nu mai lucrasem niciodată într-un restaurant. Am ezitat. Plus că nu aveam unde să stau. Până la urmă, omul care locuia cu prietena lui şi fratele ei, mi-a propus să locuiesc la ei cât sunt plecați. Zis și făcut! Fac bagajul şi iau trenul spre Frankfurt am Main, să ajung în Offenbach.
Șeful restaurantului – un turc supărat pe viață. Rar zâmbea omul ăla. Mereu se răstea şi avea ceva de comentat. Românul a plecat şi turcul a trebuit să se mulțumească cu mine, deși nu îi convenea situația. Astfel două săptămâni jumătate am cheltuit 8, 5 euro zilnic pentru călătoria cu autobuzul, după care am început să merg pe jos 5 km dus – 5 km întors. Nu îmi spusese nimeni că există abonamente. Când am aflat informația, dupa vreo lună, mă gândeam „Cum de nu s-au gândit să îmi spună? Doar trăiau de 7 ani în Germania!”. În fine.
Au trecut trei săptămâni de muncă la restaurantul turcului, de învârtit şi copt pizza. Partea cea mai frumoasă era că restaurantul se află pe malul unei piscine, într-o zonă care fusese pădure înainte ca oamenii să înceapă să își construiască casele. Partea mai puțin frumoasă este că nu am apucat să intru niciodată în bazinul ăla să dau o tură. Am fost odată foarte aproape. Eram în timpul meu liber dar turcul s-a gândit că mă relaxez prea tare și a trimis pe cineva să mă aducă în bucătărie pentru că aveau nevoie de mine. După cele trei săptămâni trebuia să plec undeva, trebuia să îmi găsesc locul meu în care să stau. Acela a fost momentul în care a apărut în peisaj soția turcului, o evreică născută în Argentina, care conducea o cafenea în centrul orașului. Ea mi-a propus să lucrez în bucătăria de la cafenea, pentru ea, şi ea o să încerce să îmi găsească și locuință. Mi-a surâs ideea. Nu îmi prea place să mă mut de colo – colo, deh, asta e cusurul meu. Problema era că se întorceau oamenii din România și eu trebuia să mă mut şi nu aveam unde. Unul din frații tipei la care am stat astea două – trei săptămâni mi-a propus să vin să stau la el, colega de apartament, să împărțim cheltuielile, într-un apartament cu două camere. Mi-am zis că e o soluție până când și ăsta a vrut să se combine cu mine, în ciuda refuzului şi discuțiilor repetate pe aceasta temă. Într-o seară o luase razna complet și nu am mai putut să mă întorc acasă. Am dormit la un coleg de muncă iar a doua zi, ajutată de turc și încă doi oameni, mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-o cameră de la restaurant pe care șeful o folosea ca birou. Ulterior am aflat ca șefii mei generoși voiau să îmi ceară 400 euro pentru luna în care am dormit în patul din birou.
Între timp s-au facut două luni de lucrat la restaurant. Faptul că locuiam practic în curtea restaurantului era foarte util pentru şef, trebuia să fiu disponibilă oricând. Cumva spre sfârșitul lunii septembrie nevasta turcului a reușit să obțină o garsonieră în clădirea la parterul căreia se află cafeneaua, în Centru. Atunci mi-a făcut contract de ajutor în bucătărie pentru două ore pe zi (mini-job).
Totul bine, numai că îi promisesem copilului că vin să îl iau să înceapă școala în Germania dar șefa a zis că nu se poate. În momentele ei de candidă sinceritate mi-a destăinuit ca ei nu au mai avut o vacanță de patru ani, şi eu trebuia să mă sacrific, ca și cum ar fi impartit profitul cu mine.
Am făcut pact cu diavolul. Alea două ore pe care trebuia să le muncesc zilnic erau de fapt 6, câteodată 8. Garsoniera nu era a mea, ci a lor, și dacă finalizam contractul cu ei trebuia să evacuez spațiul. În momentul acela am realizat că m-am bucurat ca un copil cretin de o jucărie care de fapt nu e dăruită, ci împrumutată. Cum am reușit eu să îmi păstrez naivitatea și credința că există oameni care te ajută fără vreun interes ascuns?
Ce am omis să vă spun este că pentru a închiria un apartament ai nevoie de o garanție – contravaloarea a trei luni de chirie. Dacă lunar chiria ta este 280 EUR garanția va fi 840 eur, cam cât i-am plătit eu șefei în patru luni, pentru că așa ne înțelesesem – bani pe care mă chinui și acum să îi recuperez de la ea.
Chiar dacă ai făcut pact cu diavolul totul e frumos până vrei să ieși. Atunci se dezlănțuie iadul. Dacă vă bate gândul vreodată să plecați din țară, să munciți,  alegeți variante strict legale. Acești doi indivizi, turcul și evreica, foloseau frecvent portițe ilegale de a-și desfășura activitatea, ori dacă tu ești prospătură și habar nu ai ce legi există şi cum funcționează ești pierdut.
Între timp am cunoscut un om, un băștinaș, neamț din tată în fiu. El a fost cel care m-a susținut, care m-a încurajat când credeam că totul e pierdut, el mi-a întins o mână de ajutor și m-a scos din cloaca aia care se numește Offenbach am Main – un ghetou plin de turci, arabi, ruși, români și alte nații care nu au dreptul legal să locuiască în Germania dar cumva au găsit o cale. El este cel care mi-a găsit un nou loc de muncă şi care m-a luat în casa lui. Eu îl consider un fel de înger păzitor deși pare doar un om, foarte bun la suflet.
Am uitat să spun că între timp în Germania a ajuns un val uriaș de refugiați care a dat peste cap mersul lucrurilor. Piața imobiliara e blocată. Nemții nu mai acceptă chiriași musulmani. Nu sunt sigură dacă nu cumva şi români sau alte nații. Infracționalitatea a crescut.
Îi aud pe unii, buni samariteni, care comentează „și ce ar fi trebuit să facem? Să ii lăsăm să moară la porțile Europei?” Nuuu. O să dispară Europa în curând. În cazul în care nu ați citit Mizerabilii de Victor Hugo, încercați să o faceți. În felul ascesta veți înțelege că oamenii nascuţi în mizerie, crescuți așa, nu apreciază gesturile filantropice. Ca să apreciezi un gest de bunătate trebuie să fi trăit în bunătate cândva, să o fi pierdut ca să o apreciezi, ori un mizerabil nu știe ce este bunătatea, el știe doar lupta pentru supraviețuire, el stie că toți sunt inamici iar un om bun este doar un fraier.
Aventura mea nu s-a terminat pentru că eu nu am renunțat la drum. Știam cumva că va fi un drum anevoios dar nu mi-am imaginat nimic din ce s-a întâmplat. Dacă aș fi știut, probabil nu aş mai fi pornit la drum.
Am trăit un an încercând să iau partea frumoasă din tot rahatul. În zilele în care îmi venea să plâng mă duceam pe malul Main-ului şi priveam graţia  lebedelelor sau cum razele soarelui la apus creau pe cer cel mai frumos tablou fără semnătură. Acela era momentul meu, sandwichul pe banca de pe malul râului Main.
Realitatea e alta decât cea pe care o vedem de departe. Am încercat să stau departe de românii de aici. Sunt sigură că sunt și români educați și la locul lor, dar stau ascunși. De văzut vezi doar ce plutește la suprafață. Sunt mulți care n-au facut școală în țară și au venit aici la muncă, să facă bani pentru casă și mașină, să se întoarcă în România și să se fălească. Precis știţi măcar un exemplar de prin cartier. Noi in Bucuresti îi numim „cocalari”. E plin de ei pe aici.
Azi se împlinește un an de când am sărit în gol, un an de când sunt departe de copilul meu și de oamenii dragi. Azi se împlinește un an de când m-am hotărât să mă lupt cu soarta și să o schimb, şi lupta nu s-a încheiat, și nu se va încheia până nu câștig.
În cazul în care vă gândeați să plecați din țară și rândurile mele v-au speriat, mă bucur! Mai bine să știi ce te așteaptă decât să plutesti într-o bulă cum am făcut eu. Faceţi-vă un plan concret, strângeți detalii, pregătiți-vă minuțios: bani, limbă, prieteni/familie, job.
Eu mi-am dorit foarte mult să plec, încă de cand eram copil. Nu știu de ce. Simțeam că nu aparțin locului ăluia. Nu am avut niciodată rădăcini adânci în România. Poate o să descopăr cândva de ce. Mulți nu mă pot înțelege tocmai pentru că rădăcinile lor sunt adânci sau poate pentru că ar vrea și ei însă teama este mai mare decât dorința.
Vă doresc să fiți iubiți şi ocrotiți oriunde vă este rădăcina.
Anunțuri

NAIV DE ROMANIA

Te nasti, esti educat si traiesti intr-un spatiu definit in continuare ca Tara (in cazul de fata – Romania). Sistemul din tara ta te recruteaza de mic, te invata cum sa fii astfel incat el, sistemul, sa obtina un profit maxim exploatandu-te.

Tara era intr-un fel pana acum 27 de ani. Ea avea alt fel de valori, alte clasificari. Apoi… valorile s-au dat cu cracii in sus.

Daca te ducea capul (erai istet SAU aveai o capacitate de memorare considerabila – sa nu le confundam) inainte de `89 studiai la un liceu bun apoi urmai cursurile unei facultati. Pentru a fi admis la cursurile fiecarei dintre cele doua institutii de invatamant sustineai examen la mai multe materii si daca aveai noroc te numarai printre aia mai buni dintre cei buni. Locurile din facultati se puneau la dispozitie in functie de cate locuri de munca puteau fi ocupate dupa finalizarea studiilor. Exemplu: De cati economisti avem nevoie pe piata? 200 bucati. Perfect! 200 locuri ASE.

Dupa toata sarada asta de studiu si transpiratiile de dinainte de examene sau de dupa ti se elibera o hartie, cartonata, numita DIPLOMA, care iti acorda privilegiul de a practica in domeniu.

Astazi nimic nu mai este cum era. Astazi pornesti la drum nestiind ce vrei, de cele mai multe ori. Daca nu ma credeti faceti un sondaj printre adolescenti, elevi de liceu, si intrebati-i ce vor sa faca cu viata lor. Multi va vor spune „aaa, nu stiu?!”. Asadar pornesti la drum si pe drumul asta apar tot felul de usi deschise. Pentru ca nu ai prea multa experienta de viata si nu ai fost ghidat corespunzator tinzi sa le iei la rand, ca doar esti in perioada de cunoastere. Daca pana acum cativa ani perioada de cunoastere era pana pe la 18 ani cand erai obligat cumva sa iti iei viata in maini si sa te intretii singur, adica sa zbori din cuib, acum perioada de experimentare si cunoastere se intide pana pe la 30, pentru unii chiar 35 de ani. Asa se explica existenta unor indivizi care pana pe la 30 de ani au fost doar studenti. Studenti care nu au muncit si care vor iesi la pensie, probabil, la 70 de ani.

In fine, ti se deschide o usa, intr-un domeniu care are sau nu ceva de-a face cu aptitudinile tale artistice – sa zicem ca un unchi, sau un prieten, te baga pe teava. Daca ai ceva papagal (aptitudine esentiala, un fel de As din cartile de joc) ramai pe post, chiar si asa, fara studii de specialitate si practica. Dupa o vreme, probabil din cauza controalelor sau cine stie din ce cauza esti trimis sa iti iei o hartie care sa iti dea dreptul de practica.

Pentru ca aventura sa continue te apuci de un curs. E plin de firme autorizate care iti promit ca fac din tine 13 din carti, crema cremelor. Platesti cursul, te duci sau nu la ore, si mimezi un examen. Orice se poate plati cu bani in ziua de azi, in Tara.

Impreuna cu tine la cursul ala mai sunt si naivi care ar vrea sa faca lucrurile intr-o ordine naturala – studiu, specializare, practica, diploma, job, happy ending. Pentru naivii aia, erorile alea de sistem, povestea se intampla usor diferit. Dupa ce termina cursul ala incep sa isi caute job dar nu gasesc pentru ca nu au prieteni sau unchi care sa le deschida usile pe unde trebuie. Astfel urmeaza o pleiada de interviuri de forma cu personaje arogante, care zambesc robotic la sfarsit, iti strang mana si iti dau un sunt in cur pentru ca tu nu detii parola necesara deschiderii usii aleia.

Toate cacaturile alea de cursuri, workshopuri, motivationale sunt degeaba. Ele sunt menite sa iti ia banii din buzunar. Chiar si cursurile alea „cum sa devii bogat” sunt facute ca sa iti ia banul nu sa te invete sa il faci.

Lasati naibii cursurile si workshopurile. D-aia sunteti saraci. Decat sa dai banii pe un curs mai bine pune mana si citeste carti. Toti inteleptii aia de vin si fac pe interesantii la cursuri de unde credeti ca au luat informatiile pe care vi le vand voua? Din carti.

Vrei sa te cunosti mai bine? Descopera lucruri pe care le poti crea si care iti fac placere. Stai de vorba cu persoane reale, cu prieteni, despre viata, viata reala. Pune mana si creaza ceva ca sa nu fii degeaba pe planeta asta. Fa un bine.

Reapropie-te de oameni si de natura, redescopera bucuria de a-ti prepara singur hrana.

Acum, dupa jdemii de ani traiti ca sa multumesc sistemul am ajuns la concluzia ca unele reguli sunt facute sa te tina in tarc si daca vrei sa traiesti altceva decat turma va trebui sa iti gasesti ouale si sa sari gardul. Poate dincolo de gard e lupul, … dar poate ca nu.

De unde stii daca nu incerci?

Conceptul „good guy”/ „bad guy” e relativ si nu se refera intotdeauna la relatia individ- individ, ci stat- individ.

 

 

MANDRIA DE A FI ROMAN

Drapel RomaniaIn ultima vreme imi tot sare in ochi „mandru ca sunt roman”. Am stat sa analizez de ce imi apasa butoane expresia asta de fiecare data. E ideea in sine sau este contextul in care este folosita?

E minunat sa ai o identitate, sa apartii unui spatiu, unei comunitati, sa ai traditii si valori. Toate acestea sunt condimentele care dau gust persoanei care esti. Fara ele nu ai fi tu, cel de acum.

Nu ma enerveaza un roman cu reusite exceptionale, care a descoperit ceva sau care a adus un aport la bunastarea comunitatii din care face parte si care spune „Sunt mandru de realizarile mele. Am muncit mult. Mi-am sacrificat mult timp personal din viata muncind pentru visul meu. Societatea din care fac parte m-a sustinut. Nu as fi putut realiza toate acestea fara suportul comunitatii. Sunt mandru ca sunt roman!”.

Nu mi-ar apasa butoane „mandru ca sunt roman” in contextul asta.

De obicei „mandru ca sunt roman” este fluturat in vant de indivizi fara vreun aport semnificativ la evolutia societatii din care face parte, indivizi care nu au avut curajul sa isi urmeze visele, indivizi care au spus ce putin o data cuiva „n-ai sa reusesti”. „nu merita efortul”, „vei sfarsi la fel ca toti cei care au incercat”, „stiu eu pe cineva care a incercat sa faca asta si dupa un an a renuntat. Nu a mers”, „esti nebun!”, indivizi comozi care au preferat confortul muncii si sacrificiului timpului personal.

Si atunci vine intrebarea ” de ce esti asa mandru ca esti roman?” . De unde vine mandria asta? Ce o determina sa iasa la suprafata? De unde izvoraste? Ce vis ai avut si ai avut curajul sa te arunci peste prapastie ca sa il transformi in realitate? Pe cine ai ajutat sa isi realizeze visul? Ce aport ai tu la succesul cuiva? Ce aport ai la evolutia societatii din care esti asa mandru ca faci parte?

Societatea romaneasca traieste un paradox: pe strada ne injuram, nu dam doi bani pe cel de langa noi, care e si el roman – impreuna tu, el, ea, ei, noi formam o comunitate, vorbim o limba, avem in comun o istorie si ceva traditii – dar cand cineva castiga vreo competitie internationala brusc suntem mandri ca suntem romani. E posibil ca una din persoanele pe care le-ai injurat pe strada sa fie unul din geniile de care esti asa mandru. Nu e un pic contradictoriu?

Dar nu e nici macar asta. Nu e mandria ca un concetatean are o reusita personala. E o mandrie izvorata dintr-o frustrare ancestrala, din neputinta, din dorinta de a auzi ca si capra vecinului a crapat ca sa nu fii singur in mizerie.

Acum ceva vreme eram condusi de un om fara educatie care, in ciuda faptului ca ne calca in picioare ca pe covor, aparea la televizor laudandu-se ce grozav e poporul roman, ce realizari a avut, cum ne situam noi in varful piramidei. Astfel poporul roman a invatat ca e ok sa fie calcat in picioare atata vreme cat primeste si lauda si recompensa de rigoare. Dupa ce a cazut regimul comunist ne-am trezit liberi in lume cu atitudinea de superiori si super-valorosi. Am avut un soc cand vest-europenii ne-au dat peste nas. Scroafa cand cade din pom … masa x distanta… doare rau cand atinge pamantul. Gravitatia e nemiloasa dar are si ea un scop, sa te faca mai puternic. Nu am invatat nici lectia asta. Multi inca mai cad din pom si acum. E plina Europa de romani mandri care cred ca le stiu pe toate, si-o iau peste ochi de la straini apoi maraie printre dinti ca strainii sunt niste scarbe invidioase pe valoarea noastra.

Si ma intreb inca o data: de ce sa fiu mandru ca sunt roman? Cu ce sunt eu mai cu mot decat altii? Ce mi-a dat mie societatea in care m-am nascut inafara de o programare eronata?

Ce incercam noi de fapt sa demonstram? Pe cine vrem sa convingem? Pe noi sau pe restul lumii?

Acum cateva zile am citit un titlu de articol ” o romanca a luat cele mai bune rezultate la Cambridge dar romanii nu dau mai departe stirea pentru ca nu ii intereseaza”. Am lasat un comentariu in care le comunicam celor cu stirea ca poate romanii ar impartasi daca stirile nu ar mai folosi limbaj de lemn si ar reflecta realitatea (fata avea rezultate excelente la testul Cambridge, nu la Universitatea Cambridge). Mi-a raspuns un roman mandru ca pune pariu ca eu promovez manelari dupa culoarea pe care o am.

Si atunci ma intreb inca o data: de ce sa fiu mandra?!

Mandria izvoraste din orgoliu. Orgoliul exacerbat genereaza razboiae.

Poate ar fi minunat doar sa ii sustinem pe cei care vor sa realizeze ceva in viata asta in loc sa le punem bete in roate – stim cu totii in ce fel Statul Roman sustine educatia, sportul sau cercetarea – poate ar fi minunat sa ne simtim inspirati de cei care reusesc si in loc sa fim mandri sa ii felicitam pe cei care au reusit si sa ne bucuram ca exista sansa de a ajunge oriunde ne propunem daca vrem cu adevarat. Poate ar fi minunat sa incepem sa ne respectam.

Este foarte usor sa distrugi vise atunci cand nu ai avut niciodata unul.

MA DOARE SI NU POT…

Nu imi trece. As vrea sa pot sa ma detasez emotional de tot ce s-a intamplat dar nu pot. Ma bantuie marturiile celor care au fost acolo…. copii… copii… Dumnezeule mare! Oameni care au fost ieri si cand s-a facut azi nu mai erau. Oameni care ieri radeau, aveau planuri, sperante, iubeau, credeau in ceva… Alti oameni a caror viata nu va mai fi la fel nicicand. Oameni care cauta disperati alti oameni. As vrea sa uit. As vrea sa fiu o ignoranta sa pot sa merg mai departe fara sa plang cand ma gandesc la sufletele alea. Cred ca dintre toate modurile in care poti muri asta e cel mai groaznic. Se intampla accidente mereu in lumea asta dar parca atunci cand cade un avion te astepti un pic – avioane cad mereu din cer – , cand se intampla accindente cu masini sau trenuri, cutremure, bombe, atentate parca undeva intr-un colt al mintii asociezi intamplarile astea cu rezultatul dezastruos. Dar un concert?! Un nenorocit de concert la care unii s-au dus cu copiii?! Un iad in 30 de secunde?! Nu imi pot gasi linistea ….si sunt departe… si parca simt cum din durerea asta se naste o ura inimaginabila fata de ignoranti si trantori, sobolanii si lipitorile care si-au batut joc de ani si ani de oamenii frumosi din Romania. Nu pot sa spun ca sunt patrioata dar iubesc oamenii si in Romania stiu multi oameni frumoși,  trandafiri care se zbat sa creasca intr-o gradina napadita de buruieni. E tare greu sa mai crezi in ceva cand se surpa lumea in care traiesti. Nimeni nu merita asa ceva. Desi stim cu totii ca moartea e ceva natural a devenit tot mai rar conceptul de „s-a dus de batran ce era”. Plati karmice, vieti planificate, vieti de dupa viata… nu mai stiu… prea multa durere, prea putina iubire.  Cum sa ai putere sa mergi mai departe? Cum sa te lasi pe mana unor ignoranti? Si totusi fiecare dintre noi se lasă pe mana unor ignoranti atunci cand urca intr-un autobuz, tramvai, metro care nu functioneaza cum trebuie, atunci.cand pleci la drum si nu stii ca intr-o Romanie europeana drumurile au capcane… bombe cu ceas. Ne asumam in fiecare zi posibilitatea mortii. Plecam la drum fara sa ne gandim ca poate fi unul fara intoarcere. Daca am stii… oare ne-am imbratisa mai des apropiatii? Le-am spune mai des ca ii iubim?

Ma doare sufletul si plang… plang cu noduri si nu inteleg… Sunt prea mica sa inteleg. Ma doare pentru ca te doare, pentru ca il doare si pentru ca o doare , pentru ca eu si tu si noi, ceilalti suntem un corp, mai multi intr-unul. Si stau si citesc neputincioasa si mi-as dori o super putere sa pot sa extirp raul, marsavia si ignoranta de pe pamantul asta… dar stiu ca nu se poate. Stiu ca atunci cand nimic altceva nu se poate imi mai ramane doar sa iubesc, pentru ca iubirea nu moare niciodata.

 

ENJOY THE LITTLE THINGS

Jpeg

                                                

Pernuta asta mi-a aparut in fata ochilor cand cautam altceva. Probabil subconstient aveam nevoie de un mesaj care sa ma ajute sa trec peste vremurile in care toate lucrurile sunt mici sau in portie mica. Cand am cumparat-o nu aveam pat. Dormeam pe o saltea gonflabila pentru camping, dar eram fericita ca stau singura in apartamentul meu, si am intimitatea mea. Din fericirea generata de multumirea pentru putinul pe care il aveam a aparut si niscaiva mobila – un pat, o comoda si un birou de lucru. Nu , nu gratuit, dar la pret bun si exact ce mi-am dorit – un pat din lemn adevarat,  nu din placaje cum se fabrica acum. Si noapte dupa noapte adormeam fericita cu ochii la pernuta si la mesajul ei gandindu-ma ca atunci cand te multumesti cu putin vine mai mult.

Nu stiu cum functioneaza chestia asta si daca se aplica in toate domeniile din viata pentru ca cineva (cu simtul umorului, categoric)  mi-a trimis intai o putza fricoasa,  apoi o putza mica si nu stiu ce sa fac: sa ma multumesc in ideea ca vine si aia mare mai tarziu sau sa-mi bag picioarele?!

DESPRE OAMENI, NUDITATE SI ALTE PRECONCEPUTE

Citește în continuare

IN THE JUNGLE

They teach you that on Earth there are certain zones with wild forests in which are living wild things: animals, birds, underwater creatures, insects, and so on. Wild is also known as something or someone that can not be tamed, that do not obey, unpredictable – you can not read the next move.

A guy I use to date told me that we all humans, in fact, are animals. I was very intrigued back then and the idea lingerd in my mind.

ARE WE ANIMALS?  I don’t feel an animal. I feel a humang beeing with feelings and compassion, reasoning.

After almost 8 years from that moment I tend to agree with him.

We , most of  the people (I am using „we” though I do not feel belonging in this category –  out of pure compassion for mankind), are animals driven by animal instincts where the brain is on automatic unknown activity. We see, we want, we do whatever necessary in order to achieve that something. It doesn’t matter how others feel. It’s a fight – the survival of the fittest.

I do not fit in the jungle. I lose battles every day. I let them be lost. I do not want to win in spite of other person suffering. That is why I am no good in sales. I can not sale, I can not make the target. I am asking the supposed buyer if is interested in product X, if he or she says no, I can not go further. I can not push because I do not like to be pushed.

Tbis type of behaviour I see mostly in men. They seem to have the empathic features inhibited and to be driven by a certain gene of „fight and win with all costs”. Sometimes in life this helps in surviving but we live in a society that is  leaving no one out, so is no longer a matter of surviving. We have no other enemies but ourselves.

An animal do not stop just because you asked to. An animal can’t be reasoned with. An animal wants and an animal gets. Do you recognize these features? Do you see that in the environment surrounding you?

I have lived and I can assure you that in the situation a man is making advances and you say you’re not interested and he seem to ignore all the signs: regection, avoiding him and all the package the smartest thing is not diplomacy, is running, like in the jungle.

Here, among people, the jungle is more dangerous. If you see a lion out in the wild you think „ok, I must find a place to hide , this animal is no friend of mine” , that is accurate information processed by your brain.

But with people you don’t know, you simply don’t know because humans – the most cunning of all creatures – learned the art of pretending, the art of diversion. Tbey seem to be friendly but they give you the final kick, or tbey seem the most grumpy just to become friends later.

Humans study sientifically humans for some years and they dig and dig in human psychic, they think they have found someting but the human is already changed, adapted.

We will never get rid of the human’s jungle, we can only get out.