NAIV DE ROMANIA

Te nasti, esti educat si traiesti intr-un spatiu definit in continuare ca Tara (in cazul de fata – Romania). Sistemul din tara ta te recruteaza de mic, te invata cum sa fii astfel incat el, sistemul, sa obtina un profit maxim exploatandu-te.

Tara era intr-un fel pana acum 27 de ani. Ea avea alt fel de valori, alte clasificari. Apoi… valorile s-au dat cu cracii in sus.

Daca te ducea capul (erai istet SAU aveai o capacitate de memorare considerabila – sa nu le confundam) inainte de `89 studiai la un liceu bun apoi urmai cursurile unei facultati. Pentru a fi admis la cursurile fiecarei dintre cele doua institutii de invatamant sustineai examen la mai multe materii si daca aveai noroc te numarai printre aia mai buni dintre cei buni. Locurile din facultati se puneau la dispozitie in functie de cate locuri de munca puteau fi ocupate dupa finalizarea studiilor. Exemplu: De cati economisti avem nevoie pe piata? 200 bucati. Perfect! 200 locuri ASE.

Dupa toata sarada asta de studiu si transpiratiile de dinainte de examene sau de dupa ti se elibera o hartie, cartonata, numita DIPLOMA, care iti acorda privilegiul de a practica in domeniu.

Astazi nimic nu mai este cum era. Astazi pornesti la drum nestiind ce vrei, de cele mai multe ori. Daca nu ma credeti faceti un sondaj printre adolescenti, elevi de liceu, si intrebati-i ce vor sa faca cu viata lor. Multi va vor spune „aaa, nu stiu?!”. Asadar pornesti la drum si pe drumul asta apar tot felul de usi deschise. Pentru ca nu ai prea multa experienta de viata si nu ai fost ghidat corespunzator tinzi sa le iei la rand, ca doar esti in perioada de cunoastere. Daca pana acum cativa ani perioada de cunoastere era pana pe la 18 ani cand erai obligat cumva sa iti iei viata in maini si sa te intretii singur, adica sa zbori din cuib, acum perioada de experimentare si cunoastere se intide pana pe la 30, pentru unii chiar 35 de ani. Asa se explica existenta unor indivizi care pana pe la 30 de ani au fost doar studenti. Studenti care nu au muncit si care vor iesi la pensie, probabil, la 70 de ani.

In fine, ti se deschide o usa, intr-un domeniu care are sau nu ceva de-a face cu aptitudinile tale artistice – sa zicem ca un unchi, sau un prieten, te baga pe teava. Daca ai ceva papagal (aptitudine esentiala, un fel de As din cartile de joc) ramai pe post, chiar si asa, fara studii de specialitate si practica. Dupa o vreme, probabil din cauza controalelor sau cine stie din ce cauza esti trimis sa iti iei o hartie care sa iti dea dreptul de practica.

Pentru ca aventura sa continue te apuci de un curs. E plin de firme autorizate care iti promit ca fac din tine 13 din carti, crema cremelor. Platesti cursul, te duci sau nu la ore, si mimezi un examen. Orice se poate plati cu bani in ziua de azi, in Tara.

Impreuna cu tine la cursul ala mai sunt si naivi care ar vrea sa faca lucrurile intr-o ordine naturala – studiu, specializare, practica, diploma, job, happy ending. Pentru naivii aia, erorile alea de sistem, povestea se intampla usor diferit. Dupa ce termina cursul ala incep sa isi caute job dar nu gasesc pentru ca nu au prieteni sau unchi care sa le deschida usile pe unde trebuie. Astfel urmeaza o pleiada de interviuri de forma cu personaje arogante, care zambesc robotic la sfarsit, iti strang mana si iti dau un sunt in cur pentru ca tu nu detii parola necesara deschiderii usii aleia.

Toate cacaturile alea de cursuri, workshopuri, motivationale sunt degeaba. Ele sunt menite sa iti ia banii din buzunar. Chiar si cursurile alea „cum sa devii bogat” sunt facute ca sa iti ia banul nu sa te invete sa il faci.

Lasati naibii cursurile si workshopurile. D-aia sunteti saraci. Decat sa dai banii pe un curs mai bine pune mana si citeste carti. Toti inteleptii aia de vin si fac pe interesantii la cursuri de unde credeti ca au luat informatiile pe care vi le vand voua? Din carti.

Vrei sa te cunosti mai bine? Descopera lucruri pe care le poti crea si care iti fac placere. Stai de vorba cu persoane reale, cu prieteni, despre viata, viata reala. Pune mana si creaza ceva ca sa nu fii degeaba pe planeta asta. Fa un bine.

Reapropie-te de oameni si de natura, redescopera bucuria de a-ti prepara singur hrana.

Acum, dupa jdemii de ani traiti ca sa multumesc sistemul am ajuns la concluzia ca unele reguli sunt facute sa te tina in tarc si daca vrei sa traiesti altceva decat turma va trebui sa iti gasesti ouale si sa sari gardul. Poate dincolo de gard e lupul, … dar poate ca nu.

De unde stii daca nu incerci?

Conceptul „good guy”/ „bad guy” e relativ si nu se refera intotdeauna la relatia individ- individ, ci stat- individ.

 

 

Anunțuri

MANDRIA DE A FI ROMAN

Drapel RomaniaIn ultima vreme imi tot sare in ochi „mandru ca sunt roman”. Am stat sa analizez de ce imi apasa butoane expresia asta de fiecare data. E ideea in sine sau este contextul in care este folosita?

E minunat sa ai o identitate, sa apartii unui spatiu, unei comunitati, sa ai traditii si valori. Toate acestea sunt condimentele care dau gust persoanei care esti. Fara ele nu ai fi tu, cel de acum.

Nu ma enerveaza un roman cu reusite exceptionale, care a descoperit ceva sau care a adus un aport la bunastarea comunitatii din care face parte si care spune „Sunt mandru de realizarile mele. Am muncit mult. Mi-am sacrificat mult timp personal din viata muncind pentru visul meu. Societatea din care fac parte m-a sustinut. Nu as fi putut realiza toate acestea fara suportul comunitatii. Sunt mandru ca sunt roman!”.

Nu mi-ar apasa butoane „mandru ca sunt roman” in contextul asta.

De obicei „mandru ca sunt roman” este fluturat in vant de indivizi fara vreun aport semnificativ la evolutia societatii din care face parte, indivizi care nu au avut curajul sa isi urmeze visele, indivizi care au spus ce putin o data cuiva „n-ai sa reusesti”. „nu merita efortul”, „vei sfarsi la fel ca toti cei care au incercat”, „stiu eu pe cineva care a incercat sa faca asta si dupa un an a renuntat. Nu a mers”, „esti nebun!”, indivizi comozi care au preferat confortul muncii si sacrificiului timpului personal.

Si atunci vine intrebarea ” de ce esti asa mandru ca esti roman?” . De unde vine mandria asta? Ce o determina sa iasa la suprafata? De unde izvoraste? Ce vis ai avut si ai avut curajul sa te arunci peste prapastie ca sa il transformi in realitate? Pe cine ai ajutat sa isi realizeze visul? Ce aport ai tu la succesul cuiva? Ce aport ai la evolutia societatii din care esti asa mandru ca faci parte?

Societatea romaneasca traieste un paradox: pe strada ne injuram, nu dam doi bani pe cel de langa noi, care e si el roman – impreuna tu, el, ea, ei, noi formam o comunitate, vorbim o limba, avem in comun o istorie si ceva traditii – dar cand cineva castiga vreo competitie internationala brusc suntem mandri ca suntem romani. E posibil ca una din persoanele pe care le-ai injurat pe strada sa fie unul din geniile de care esti asa mandru. Nu e un pic contradictoriu?

Dar nu e nici macar asta. Nu e mandria ca un concetatean are o reusita personala. E o mandrie izvorata dintr-o frustrare ancestrala, din neputinta, din dorinta de a auzi ca si capra vecinului a crapat ca sa nu fii singur in mizerie.

Acum ceva vreme eram condusi de un om fara educatie care, in ciuda faptului ca ne calca in picioare ca pe covor, aparea la televizor laudandu-se ce grozav e poporul roman, ce realizari a avut, cum ne situam noi in varful piramidei. Astfel poporul roman a invatat ca e ok sa fie calcat in picioare atata vreme cat primeste si lauda si recompensa de rigoare. Dupa ce a cazut regimul comunist ne-am trezit liberi in lume cu atitudinea de superiori si super-valorosi. Am avut un soc cand vest-europenii ne-au dat peste nas. Scroafa cand cade din pom … masa x distanta… doare rau cand atinge pamantul. Gravitatia e nemiloasa dar are si ea un scop, sa te faca mai puternic. Nu am invatat nici lectia asta. Multi inca mai cad din pom si acum. E plina Europa de romani mandri care cred ca le stiu pe toate, si-o iau peste ochi de la straini apoi maraie printre dinti ca strainii sunt niste scarbe invidioase pe valoarea noastra.

Si ma intreb inca o data: de ce sa fiu mandru ca sunt roman? Cu ce sunt eu mai cu mot decat altii? Ce mi-a dat mie societatea in care m-am nascut inafara de o programare eronata?

Ce incercam noi de fapt sa demonstram? Pe cine vrem sa convingem? Pe noi sau pe restul lumii?

Acum cateva zile am citit un titlu de articol ” o romanca a luat cele mai bune rezultate la Cambridge dar romanii nu dau mai departe stirea pentru ca nu ii intereseaza”. Am lasat un comentariu in care le comunicam celor cu stirea ca poate romanii ar impartasi daca stirile nu ar mai folosi limbaj de lemn si ar reflecta realitatea (fata avea rezultate excelente la testul Cambridge, nu la Universitatea Cambridge). Mi-a raspuns un roman mandru ca pune pariu ca eu promovez manelari dupa culoarea pe care o am.

Si atunci ma intreb inca o data: de ce sa fiu mandra?!

Mandria izvoraste din orgoliu. Orgoliul exacerbat genereaza razboiae.

Poate ar fi minunat doar sa ii sustinem pe cei care vor sa realizeze ceva in viata asta in loc sa le punem bete in roate – stim cu totii in ce fel Statul Roman sustine educatia, sportul sau cercetarea – poate ar fi minunat sa ne simtim inspirati de cei care reusesc si in loc sa fim mandri sa ii felicitam pe cei care au reusit si sa ne bucuram ca exista sansa de a ajunge oriunde ne propunem daca vrem cu adevarat. Poate ar fi minunat sa incepem sa ne respectam.

Este foarte usor sa distrugi vise atunci cand nu ai avut niciodata unul.

MA DOARE SI NU POT…

Nu imi trece. As vrea sa pot sa ma detasez emotional de tot ce s-a intamplat dar nu pot. Ma bantuie marturiile celor care au fost acolo…. copii… copii… Dumnezeule mare! Oameni care au fost ieri si cand s-a facut azi nu mai erau. Oameni care ieri radeau, aveau planuri, sperante, iubeau, credeau in ceva… Alti oameni a caror viata nu va mai fi la fel nicicand. Oameni care cauta disperati alti oameni. As vrea sa uit. As vrea sa fiu o ignoranta sa pot sa merg mai departe fara sa plang cand ma gandesc la sufletele alea. Cred ca dintre toate modurile in care poti muri asta e cel mai groaznic. Se intampla accidente mereu in lumea asta dar parca atunci cand cade un avion te astepti un pic – avioane cad mereu din cer – , cand se intampla accindente cu masini sau trenuri, cutremure, bombe, atentate parca undeva intr-un colt al mintii asociezi intamplarile astea cu rezultatul dezastruos. Dar un concert?! Un nenorocit de concert la care unii s-au dus cu copiii?! Un iad in 30 de secunde?! Nu imi pot gasi linistea ….si sunt departe… si parca simt cum din durerea asta se naste o ura inimaginabila fata de ignoranti si trantori, sobolanii si lipitorile care si-au batut joc de ani si ani de oamenii frumosi din Romania. Nu pot sa spun ca sunt patrioata dar iubesc oamenii si in Romania stiu multi oameni frumoși,  trandafiri care se zbat sa creasca intr-o gradina napadita de buruieni. E tare greu sa mai crezi in ceva cand se surpa lumea in care traiesti. Nimeni nu merita asa ceva. Desi stim cu totii ca moartea e ceva natural a devenit tot mai rar conceptul de „s-a dus de batran ce era”. Plati karmice, vieti planificate, vieti de dupa viata… nu mai stiu… prea multa durere, prea putina iubire.  Cum sa ai putere sa mergi mai departe? Cum sa te lasi pe mana unor ignoranti? Si totusi fiecare dintre noi se lasă pe mana unor ignoranti atunci cand urca intr-un autobuz, tramvai, metro care nu functioneaza cum trebuie, atunci.cand pleci la drum si nu stii ca intr-o Romanie europeana drumurile au capcane… bombe cu ceas. Ne asumam in fiecare zi posibilitatea mortii. Plecam la drum fara sa ne gandim ca poate fi unul fara intoarcere. Daca am stii… oare ne-am imbratisa mai des apropiatii? Le-am spune mai des ca ii iubim?

Ma doare sufletul si plang… plang cu noduri si nu inteleg… Sunt prea mica sa inteleg. Ma doare pentru ca te doare, pentru ca il doare si pentru ca o doare , pentru ca eu si tu si noi, ceilalti suntem un corp, mai multi intr-unul. Si stau si citesc neputincioasa si mi-as dori o super putere sa pot sa extirp raul, marsavia si ignoranta de pe pamantul asta… dar stiu ca nu se poate. Stiu ca atunci cand nimic altceva nu se poate imi mai ramane doar sa iubesc, pentru ca iubirea nu moare niciodata.

 

ENJOY THE LITTLE THINGS

Jpeg

                                                

Pernuta asta mi-a aparut in fata ochilor cand cautam altceva. Probabil subconstient aveam nevoie de un mesaj care sa ma ajute sa trec peste vremurile in care toate lucrurile sunt mici sau in portie mica. Cand am cumparat-o nu aveam pat. Dormeam pe o saltea gonflabila pentru camping, dar eram fericita ca stau singura in apartamentul meu, si am intimitatea mea. Din fericirea generata de multumirea pentru putinul pe care il aveam a aparut si niscaiva mobila – un pat, o comoda si un birou de lucru. Nu , nu gratuit, dar la pret bun si exact ce mi-am dorit – un pat din lemn adevarat,  nu din placaje cum se fabrica acum. Si noapte dupa noapte adormeam fericita cu ochii la pernuta si la mesajul ei gandindu-ma ca atunci cand te multumesti cu putin vine mai mult.

Nu stiu cum functioneaza chestia asta si daca se aplica in toate domeniile din viata pentru ca cineva (cu simtul umorului, categoric)  mi-a trimis intai o putza fricoasa,  apoi o putza mica si nu stiu ce sa fac: sa ma multumesc in ideea ca vine si aia mare mai tarziu sau sa-mi bag picioarele?!

DESPRE OAMENI, NUDITATE SI ALTE PRECONCEPUTE

Citește în continuare

IN THE JUNGLE

They teach you that on Earth there are certain zones with wild forests in which are living wild things: animals, birds, underwater creatures, insects, and so on. Wild is also known as something or someone that can not be tamed, that do not obey, unpredictable – you can not read the next move.

A guy I use to date told me that we all humans, in fact, are animals. I was very intrigued back then and the idea lingerd in my mind.

ARE WE ANIMALS?  I don’t feel an animal. I feel a humang beeing with feelings and compassion, reasoning.

After almost 8 years from that moment I tend to agree with him.

We , most of  the people (I am using „we” though I do not feel belonging in this category –  out of pure compassion for mankind), are animals driven by animal instincts where the brain is on automatic unknown activity. We see, we want, we do whatever necessary in order to achieve that something. It doesn’t matter how others feel. It’s a fight – the survival of the fittest.

I do not fit in the jungle. I lose battles every day. I let them be lost. I do not want to win in spite of other person suffering. That is why I am no good in sales. I can not sale, I can not make the target. I am asking the supposed buyer if is interested in product X, if he or she says no, I can not go further. I can not push because I do not like to be pushed.

Tbis type of behaviour I see mostly in men. They seem to have the empathic features inhibited and to be driven by a certain gene of „fight and win with all costs”. Sometimes in life this helps in surviving but we live in a society that is  leaving no one out, so is no longer a matter of surviving. We have no other enemies but ourselves.

An animal do not stop just because you asked to. An animal can’t be reasoned with. An animal wants and an animal gets. Do you recognize these features? Do you see that in the environment surrounding you?

I have lived and I can assure you that in the situation a man is making advances and you say you’re not interested and he seem to ignore all the signs: regection, avoiding him and all the package the smartest thing is not diplomacy, is running, like in the jungle.

Here, among people, the jungle is more dangerous. If you see a lion out in the wild you think „ok, I must find a place to hide , this animal is no friend of mine” , that is accurate information processed by your brain.

But with people you don’t know, you simply don’t know because humans – the most cunning of all creatures – learned the art of pretending, the art of diversion. Tbey seem to be friendly but they give you the final kick, or tbey seem the most grumpy just to become friends later.

Humans study sientifically humans for some years and they dig and dig in human psychic, they think they have found someting but the human is already changed, adapted.

We will never get rid of the human’s jungle, we can only get out.

CREDINTELE SI RESPECTUL

Zilele trecute ma plimbam spre casa, de la treburi. Plouase si promitea inca un dus asa ca am grabit pasul. Din sens opus la un moment dat trece o tipa care canta destul de tare un cantec de nemultumire la adresa oamenilor „and all the people are blind” (si toti oamenii sunt orbi).

In acel moment m-am gandit „si ce? Ce i-o pasa ei daca oamenii sunt orbi sau nu?” Adica, pana la urma, de ce ma roade pe mine asa de tare ce credinte are X-ulescu sau Pixulescu?

Nu stiu exact ce a generat nevoia oamenilor de a schimba credintele altora. O varianta ar fi nevoia de putere si  recrutarea: cu cat am mai multi de partea mea, care cred ce cred eu si ma sustin, cu atat sunt mai puternic.

Observand evenimentele contemporane tindem sa judecam aspru popoarele arabe din cauza fanatismului islamic daaar daca nu am lipsit la orele de istorie si chiar am ascultat un pic la profesorul care isi varsa plamanii pentru noi, crestinii au fost de-a lungul istoriei cei mai agresvi adepti ai unei religii.

Adeptii crestinismului nu se limitau la raspandirea invataturilor lui Isus printre oameni, la un moment dat daca nu te declarai crestin erai supus la nenumarate chinuri (vezi perioada inchizitiei). Mai tine minte cineva cruciadele? Armate intregi care decimau popoarele turce si arabe sub umbrela credintei unice si adevarate: „Sa starpim paganii!” .

Dar de unde atata aroganta? Cine a spus vreodata „mergeti si obligati popoarele sa creada in mine” , Isus sau insusi Dumnezeu? Eu imi amintesc ceva care suna asa „mergeti si raspanditi cuvantul meu”. Una e sa imi spui ca ai descoperit America si alta e sa ma bati pana ma convingi sa cred asta.

Umanitatea a evoluat mult de atunci. A evoluat din punct de vedere stiintific, nu vorbim de inteligenta emotionala si de capacitatea de comunicare cu semenii. Intre timp oamenii au descoperit ca ceea ce crezi devine realitate. Asta spunea si Isus. Care-i noutatea?

Si daca ceea ce cred eu se materializeaza, asta este foarte bine. De ce ar trebui sa cred ce crede majoritatea? De ce trebuie sa existe cate unul care sa-mi atraga atentia ca sunt pe drumul gresit si ca vine judecata si o sa fiu in tabara gresita?

Cine judeca ce tabara e buna si ce tabara e rea?

Pai in felul asta toti o sa ajungem intr-un iad: musulmanii, mozaicii, budistii, hinduistii in iadul crestin si asa mai departe. Cine sunt eu sa judec si sa etichetez un om in functie de credintele lui vis-a-vis de forta superioara care ii guverneaza existenta? De ce ne-ar deranja daca eu numesc forta asta Divinitate, crestinii ii spun Dumnezeu, musulmanii ii spun Alah, budistii Budha?

Mie mi se intampla o chestie acum ceva vreme, pana s-au obisnuit oamenii cu mine. M-am oprit din a consuma carne de pui, porc, vita. Automat oamenii ma intrebau daca tin post sau daca decizia mea e luata din considerente religioase. Si mai e un aspect tipic comunitatii romanesti: presupunem ca toti sunt ortodocsi, ca se inchina in fata bisericii, ca tine post si ca nu spala cand e cruce in calendar. Indata ce isi dau seama ca tu nu te supui ritului esti deja privit altfel, ca un intrus.

Mi s-a intamplat ca in discutii sa spun „imi pare rau, dar nu iti impartasesc credinta” ca sa declansez o adevarata forta menita sa ma aduca pe drumul cel bun. De ce nu pot unii accepta pur si simplu ca nu le sunt imaprtasite credintele?

Oamenii sunt in multe feluri pentru ca se afla in etape de evolutie diferite. Fiecare merge la scoala in clasa lui si are temele lui de facut si testele lui de trecut. De ce nu pot sa-mi las vecinul sa creada orice il face fericit si sa ma bucur impreuna cu el de fericirea lui. De ce nu putem accepta ca religie unica iubirea?

Cum putem pretinde respect atunci cand incalcam liberul arbitru al unei fiinte? Oare nu la asta se referea Biblia crestina cand spunea „iubeste-ti aproapele”?

Baietelul meu avea ora de religie la scoala, pana in momentul in care nu mi-am mai exprimat acordul vis-a-vis de prezenta lui la acea ora. Trei ani de scoala la religie a invatat sa decupeze iconite, a se inchine la sfinti si sa mearga la biserica sa se impartaseasca. Nu i-a povestit nimeni despre Isus si pildele lui Solomon sau despre imparatul David. La noi religia s-a transformat intr-un set de obiceiuri care n-au nici o legatura cu crestinismul dar fac parte din ortodoxism (vezi cultul mortilor). De ce nu invata nimeni copii cum sa creeze si  sa iubeasca? De ce religia s-a transformat intr-o unealta de supunere si control a individului in loc sa fie un pansament pentru sufletul ratacit si plin de indoieli si intrebari?

Nu astept raspuns la nici una din intrebarile mele. Sunt pure reflectii, ganduri perindate prin minte, efecte ale observatiilor din mediul inconjurator.

Simt ca societatea in care traim are nevoie sa dezvolte cultul tolerantei reale (nu se poate considera toleranta faptul ca suport un imputit in tramvai si nu il dau jos in suturi ca polueaza atmosfera), cultul empatiei si al unitatii, cultul iubirii de sine si de semeni.

Atunci cand nici unul din programele mai sus mentionate nu este instalat nu putem vorbi despre respect, nici fata de mine ca persoana , nici fata de cei langa care traiesc.

De reflectat cand mergi cu autobuzul sau tramvaiul si te uiti in gol pe geam. 🙂