DIN NOU IN CEATA

Chiar simplele manifestari zilnice ale omului nu sunt altceva decat fuga de sine si de probleme nerezolvate, de neimpacari.

Nevoia de actiune si agitatia cotidiana sunt manifestari ale fugii. Omul simte nevoia sa isi tina mintea ocupata ca sa nu constientizeze pustiul si lipsa de iubire si neimplinire. Pe toate acestea se bazeaza societatea in care traim, societate care exploateaza la maxim orbecaiala individului fara vreun interes de a-l ajuta sa se vindece si sa-si gaseasca linistea.

Omul alearga dupa impliniri materiale si recunoastere in speranta ca toate acestea ii vor umple golul pe care il are in suflet, ca vor putea inlocui iubirea pe care ii este frica sa o simta. Frica cea mai mare a omului este sa-si deschida sufletul , sa fie viu, pentru ca a-ti deschide sufletul este extrem de periculos. Poti fi ranit adanc.

O viata sigura, lipsita de emotii si responsabilitati aduce un fals confort pentru ca vei ajunge in toamna vietii incarcat de regretul de a nu fi avut curajul sa-ti deschizi inima sa iubesti, ca n-ai simtit nimic. Te-au impiedicat toate fricile lipsei de confort pe care ti-o da necunoscutul. De ce sa deschizi rani ce par vindecate? Mai bine fugi , fugi de tine in lume. Stai cu veninul adunat in suflet pentru ca extragerea lui presupune deschiderea ranilor si durere.

Nevoia de a controla fiecare aspect al vietii nu este altceva decat frica.

Am intrat recent intr-o relatie cu un om pe care propria lui istorie il zugravea ca pe un om instabil in relatii. Intr-o zi omul acesta s-a trezit, sau cel putin asa parea, a avut un moment in care si-a dorit o alta realitate. El a vrut sa traiasca implinirea pe care i-o da deschiderea inimii. Nu a vrut sa mai traiasca gol pe dinauntru.

Eu l-am crezut si am acceptat sa merg pe acelasi drum cu el. Mi-am asumat un risc in ciuda fetelor dezaprobatoare care asteptau momentul „ti-am spus eu”. Eu am crezut in puterea si vointa omului de a-si modela existenta si de a creste.

Tot eu sunt aceea care stau acum minute in sir, in fiecare zi,  si ma uit in gol gandindu-ma unde am gresit.

O clipa a durat totul pentru ca s-a speriat si a fugit la viata pe care o stia, la rutina lipsita de emotii. O fractiune de secunta si a disparut omul pe care am crezut ca l-am gasit.

Acum apropiatii mei imi spun „nu vrei tu niciodata sa asculti! Trebuie sa le simti tu pe pielea ta.” Dar cum sa traiesti ferindu-te mereu? Cum poti stii dinainte daca mana pe care o joci e necastigatoare? Asta e oare solutia? Sa ne inchidem in noi? Sa nu mai avem incredere in nimeni?

Cine iti poate oferi garantii?

La ce sunt bune cuvintele daca le scoatem pe gura fara responsabilitate, fara sa insemne nimic?

Am trait o sclipire a dorintei mele materializate care s-a spulberat la fel de rapid precum s-a materializat. Nu era decat o hidosenie schioapa cu masca de iubire sincera, neconditionata.

Incerc sa imi dau seama de ce, in ciuda tuturor experientelor neplacute din viata mea, am ramas la fel de naiva, de ce o iau mereu de la capat ca si cum as stii ca la un moment dat o sa-mi iasa.

De ce, in ciuda juramintelor si promisiunilor pe care mi le fac dupa fiecare esec continui sa incerc? Ce forta nevazuta ma determina sa continui in ceva ce marea majoritate ar numi prostie?

Ce nu ma lasa titusi sa ma inchid pentru totdeauna? Ce ma face sa imi deschid sufletul de fiecare data in speranta ca urmatorul nu va intra cu bocancii in gradina mea cu flori?

De ce nu ma pot rupe din dorinta asta? De ce nu pot sa accept ca ceea ce visez eu nu exista? Oare cate incercari si cati ani imi vor trebui sa ma convinga?

Ar fi foarte usor sa spun precum majoritatea femeilor, ca barbatii sunt imaturi, infantili, iresponsabili si incapabili de iubire. De ce oare , in ciuda dovezilor clare din jurul meu, eu cred ca adevarul este totusi altul? De unde imi vine ideea asta? Nu poate exista in capul meu asa, de nicaieri. un lucru care nu exista in Univers nu poate exista nici in mintea omului. Si daca totusi poate , omul este creator si poate materializa tot ce isi doreste.

Daca eu sunt asa cum sunt si simt ceea ce simt, ma gandesc ca este imposibil sa fiu singura de felul meu. Daca nu sunt singura de felul meu de ce nu reusesc sa ajung in locul unde sunt mai multi ca mine? Nici o particula de materie nu sta singura in Univers. Nici o celula hepatica nu sta singura in organism. Ea impreuna cu alte celule hepatice formeaza ceea ce stim noi ca este ficatul.

Unde este bruiajul?

Mi-am pus intrebari de cand ma stiu. N-am putut niciodata sa accept lucrurile daca nu rezonam cu ele doar pentru ca majoritatea crede ca asa este legea firii. Mari intelepti spun ca toate experientele noastre exista, sunt necesare si , in ansamblu, creaza o opera de arta asa cum fiecare punct tesut este esential cand brodezi un goblen. Te uiti la punct si nu stii de ce este acolo si de ce are culoarea pe care o are. Asa ma uit eu la fiecare punct din viata mea si nu reusesc sa ii vad rostul. Am adunat destule puncte si totusi nu reusesc sa creez nici macar o schita a scopului meu ca individ.

Daca avem un destin trasat iar noi alegem in ce fel ajungem la destinatie cum de nu mi-am dat eu seama care este scopul calatoriei mele? (tind sa cred ca avem un destin trasat pentru ca oricat am inceract eu sa imi creez viata asa cum am vrut nu s-au deschis usile de care aveam nevoie pur si simplu viata si-a urmat cursul ei si in anumite momente eu am avut posibilitatea de a alege A sau B, doar atat).

E ca si cum toata lumea imi spune ca scopul meu este sa merg cu trenul personal (ca sa vezi! personal) alaturi de niste oameni jumate morti, si eu simt nevoia sa sar din tren ca sa caut alta companie. In fiecare loc in care sar  din tren am impresia ca gasesc ceea ce am cautat ca apoi sa descopar ca tot opameni jumatate morti sunt si acolo. Calatorii din personal ma ajuta sa urc inapoi in tren uitandu-se dojenitor la mine „ti-am spus noi!”.

O vreme stau in tren dupa care simt nevoia sa sar din nou. De ce nu pot accepta ca asta e viata, un tren personal, plictisitor, lipsit de aroma, senzatie, emotie, culoare si miros? De ce in adancul sufletului meu cred ca exista un loc in care te poti manifesta specific unei fiinte vii , fara sa fii privit ca un ciudat?

De ce simt ca nu apartin punctului in care sunt? Am sentimentul asta inca din copilarie , atunci cand eram convinsa ca sunt infiata, pana mi-am dat seama ca seman prea bine cu parintii mei.

Simt ca sunt manata mereu de o forta care ma indeamna sa merg , sa caut. Nu pot sta si nu pot accepta starea de fapt ca „asta este”.

Am trait multa vreme singura si nu de singuratate mi-e frica. Poti sa te simti  singur inconjurat de multa lume, dar lume care nu rezoneaza cu tine. Mi-e sila de lipsa trairilor, de lipsa bucuriei, de lipsa senzatiilor care pentru mine , lipsuri care sunt sinonime cu moartea. Daca sunt vie apoi vreau sa traiesc, sa simt, sa curga emotii prin venele mele.

Viata mea nu este o derulare  a timpului intre zilele de salariu, intre platile de facturi, intre ambitii de acumulare de averi, de bunuri materiale sau de functii.

Viata mea este o colectie de raze de soare , de saruturi sincere si imbratisari, de calatorii , de bucurie gasita in toate lucrurile marunte cum ar fi o floare sau un buchetel de menta proaspata, de zambete si rasete de copii, de priviri pline de inteles chiar fara cuvinte, de muzica, de plimbari sub Luna Plina sau ploi de vara.

Pana la o noua saritura din tren…. numai bine!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: