MULTUMESC, SAU PARTEA PLINA A PAHARULUI

De cand ma stiu eu, adica de cand sunt constienta de mine, m-am atasat usor de lucruri si un piculet mai greu de oameni. Problema intervenea cand pierdeam un lucru sau cand pleca o persoana.

Este inevitabil sa nu te atasezi de ceva. Iei sufletul, il deschizi si plantezi o parte din el in lucrul acela sau in persoana respectiva si apoi… pleaca.

Mi-a luat ceva vreme sa descopar ca totul este un flux: lucrurile vin si pleaca, facand loc altora mai bune sau altora necesare lectiilor pe care le avem de invatat. La fel si oamenii, calatori in viata, te insotesc o vreme, apoi isi vad de drumul lor.

Fiecare pierdere sau despartire imi influentau negativ starea de spirit. Simteam cum ma cufund in regret si proasta dispozitie intreaga zi, daca nu mai multe zile.

Treptat am constientizat ca starea mea de spirit depinde prea mult de oameni si obiecte si am cautat o metoda prin care sa schimb asta. Am inceput cu obiectele. De fiecare data cand pierdeam vreun obiect, se deteriora, sau pierdeam bani primul impuls era sa imi blestem zilele dupa care apasam comutatorul si imi spuneam „este doar un obiect. mi-a fost drag dar il pot recrea sau il pot inlocui cu ceva mai frumos, mai util” sau, referitor la bani, „Daca sunt sanatoasa banii ii pot face la loc. Asa cum au venit astia mai vin si altii”. 

Mai dificil a fost cu persoanele. In general nu ma atasez repede de oameni dar daca imi intra in suflet despartirea este dificila si imi produce disconfort (asta pentru ca reperul meu a fost multa vreme in persoanele din jurul meu).  Intr-o vreme m-am gandit ca solutia ideala este sa nu ma mai atasez de nimeni, sa nu imi mai deschid inima in fata nimanui 100%, sa ma astept la orice de la oricine, in felul asta nu voi mai suferi la schimbari. 

Nu este o solutie. Nu este o solutie pentru ca starea este opusa firii mele. Eu , prin felul meu de a fi, tind sa ma deschid oamenilor, sa-mi pun sufletul pe tava, cum se zice. Am avut, ce-i drept, o multime de experiente neplacute cu oameni care nu numai ca n-au apreciat de le ofeream ci mi-au lasat si ceva cu mot pe ce le-am oferit eu. Cu toate astea nu m-am putut schimba in  persoana defensiva si rezervata. N-a mers. 

In schimb, daca atunci cand ma despart de cineva multumesc pentru timpul petrecut impreuna in loc sa jelesc lipsa, starea de spirit se modifica complet. 

Jelind despartirile e ca si cum ne-ar fi pofta de bomboane de ciocolata, primim una dintr-o cutie dar o aruncam, imbufnati, pentru ca n-am primit cutia intreaga. 

Este o vorba in popor (si eu raman la ideea mea ca poporul asta nu este cum il descriu unii) „nemultumitului i se ia darul”. 

Starea de nemultumire genereaza nefericire continua, depresii, ne deformeaza in interiorul nostru. 

E in regula sa-ti doresti, sa ai vise, sa iti faci planuri dar e la fel de in regula sa multumesti pentru ce primesti chiar daca nu primesti cat ti-ai dorit sau exact ce ti-ai dorit. De cele mai multe ori noi nu stim sa ne dorim si nu stim sa visam ajungand sa ne miram ca am primit cu totul altceva. 

Exista o multime de anecdote in folclor referitoare la ce ai cerut, cum ai cerut si ce ai primit. 

Tin minte ca atunci cand eram mica imi era destul de dificil sa imi exteriorizez sentimentele si de fiecare data cand primeam un dar mama imi spunea: „nu te bucuri? sa stii ca daca nu iti place sa primesti daruri, data viitoare nu vei mai primi nimic.” Extragand din context ideea cred ca Universul actioneaza aproximativ la fel ca mama mea. „Nu-ti place? Iti pute mereu orice ai avea? OK. Te las in pace! Nu-ti mai ofer nimic.” Si primesti din ce in ce mai putin si devii din ce in ce mai imbufnat si sec si acru si o povara pentru cei din jurul tau. 

Totul tine de alchimie. Cum reusesti sa transformi plumbul in aur? Ai piatra filozofala in tine? Doar o fractiune de secunda iti ia sa alegi: ce vreau sa fac? sa fiu nemultumit si sa imi stric ziua si posibil pe a altora? Sau sa multumesc pentru darul primit si sa merg mai departe cu inima deschisa pentru noi daruri?

In viata totul tine de perceptie, de cat de curate sunt lentilele prin care privesti. Lentilele perceptiei trebuie curatate perpetuu. Avem de lucrat cu noi in continuu pana scoatem la suprafata  fiinta plina de lumina, asa cum am fost creati. Asta nu este un hobby de o vara. Daca te-ai hotarat apoi inhama-te cu rabdare si tine drumul. 

Va doresc minte luminata si inima deschisa. 

Cu drag,

Doctorul de Suflete

Anunțuri

8 responses to this post.

  1. ce frumos, ai scris exact pentru sufletul meu 🙂

    Apreciază

    Răspunde

  2. Posted by theodoracristez on 3 Martie 2012 at 1:10 AM

    Foarte adevarat! Multumesc pentru reamintirea lectiei! Toate cele bune!

    Apreciază

    Răspunde

  3. Posted by carmen on 21 Ianuarie 2013 at 7:26 PM

    „Daca te-ai hotarat apoi inhama-te cu rabdare si tine drumul. „…daca as fi intalni si in trecutul meu oameni ca tine ..care sa ma sfatuiasca constructiv…probabil nu as fi facut atat de multe erori fata de mine…putini sunt cei care stiu sa deie sfaturi…eu fiind o fire f dispusa sa primesc si sa cer sfaturi mam lasat amagita de vb nepasatoare ale altora cand defapt cheia era la mine…IMPORTANT e ca mam trezit …un ochi tot l-am deschis…si IMPORTANT e ca acum imi cunosc calea…!vreau sa precizez ca acum trec printr-o despartire….mai bine spus…eu sunt ceea care va pune capat…problemele mele apar…atunci cand ma gandesc la cealata persoana…si mi vin in minte”oare va face fata vietii fara mine,oare o sa-i provoc o durere imensa „nu mi place sa fac rau nimanui mai ales persoanei cu care am construit un vis..candva…dar nici nu vreau sa mi fac singura rau….pt aceeasta relatie si pt el mam pierdut..si de aceea ma aflu acum in „casuta ta”..cititnd articole si articole…VREAU SA FIU EU…dar nu vreau sa provoc suferinta….ti as fi recunoscataoare daca…mi ai spune o vorba buna:)..mult succes!

    Apreciază

    Răspunde

    • Carmen, eu am un obicei, spun cu voce tare ce gandesc, intreb cu voce tare, chiar daca pare o stupizenie. Si ce crezi? Pana sa apuce persoana cealalta sa imi raspunda gasesc eu raspunsul in mine, acolo unde era de la inceput. Avem nevoie de catalizatori si acestia sunt oamenii din viata noastra.
      Am citit (nu mai tin minte unde) o chestie tare interesanta: despartirea este pentru suflete ca o operatie pe viu pentru fizic. Cu toate astea este de datoria noastra sa iesim din relatii nocive pentru ca ele fac rau sufletului nostru si in loc sa crestem , murim incet, ori noi nu ne-am nascut pe Pamant ca sa murim. Ne-am nascut sa traim, sa inflorim si sa experimentam iubirea si creatia. Asadar in primul rand te gandesti la tine si apoi la celalalt. Fiecare este dator sa isi salveze intai propriul suflet. Ceea ce traieste celalalt este lectia lui. Si eu faceam exact ca tine: imi parea rau de suferinta celuilalt dar ma gandeam apoi la suferinta mea si aveam curajul sa merg mai departe. Multumeste-i persoanei care te-a insotit o parte din drumul tau, ca ti-a fost companie si transmite-i ca drumul tau este altul de acum. E nevoie de curaj sa urci pe munte mai ales ca nu stii ce te asteapta, nu stii daca vei fi singura sau vei avea companie de urcus. Curaj! 🙂

      Apreciază

      Răspunde

  4. Posted by carmen on 21 Ianuarie 2013 at 10:15 PM

    Multumesc…….multumesc din suflet un cuvant face cat o mie de imbratisari….CURAJ….iti spun cu toata sinceritatea care o am in mine..ca mi ai adus un zambet in suflet si un gram de putere…daca am avut curajul sa gandesc asa inseamna ca am curajul sa merg mai departe…o seapa placuta..e o placere sa te „ascult”

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: