DEPRESIA

Inca din momentul in care alegem sa traim o experienta pe aceasta lume, inca din momentul in care ne formam caracterul uman, de mici copii cand crestem indrumati de parinti sau tutori ni se transmit seturi de reguli – reguli de conduita morala cum le place adultilor sa le numeasca.

Ulterior acumulam alte reguli si judecati si le completam cu cele proprii. Toate aceste seturi de informatii – majoritatea provenite din experientele traite de altii – ne umplu mintea care uneori ajunge la saturatie, nelasand loc altor informatii noi. Acestea sunt regulile pe baza carora avem impresia ca functionam si fara de care avem impresia ca nu suntem in controlul micului cerc in care ne invartim bulversati.

In momentul in care se produce o schimbare, un inceput al ascensiunii spirituale, mintea incepe sa se lupte pentru teritoriu si cedeaza foarte greu spatiu noilor idei. Uneori este greu, alteori foarte greu iar in unele cazuri imposibil intr-o viata de om.

De fiecare data cand reusim sa eliminam o judecata veche exista un momet de liniste, de fericire intensa, de intelegere profunda a  regulilor simple ale Universului. Atunci mintea tace si se produce un gol, un vid de informatie. Timpul scurs de la producerea vidului de informatie pana la umplerea lui cu noi informatii si cu iubire si intelegere eu il percep ca fiind o „depresie” care poate fi reprezentata grafic in functie de materie si timp. Pentru mine acesta este momentul depresiei.

Acelasi lucru se intampla dupa o dezamagire sentimentala.  Acea persoana pe care am ridicat-o pe un piedestal si care umplea cu lumina sufletul nostru a plecat lasand in urma un gol – noi simtim plecarea ca pe un gol. Unii dintre noi avem instrumentele de umplere a vidului cu lumina,  iubire, respect de sine, altii nu. Se instaleaza depresia care in unele cazuri poate dura o viata sau poate dura pana in momentul in care am gasit cu ce sa umplem golul creat – o alta persoana.

Acesta mi-a fost un exemplu la indemana considerandu-l cea mai frecventa cauza a declansarii depresiilor.

Astazi, citind o carte draga mie, am avut o revelatie referitoare la relatii si suflete pereche. Cu ocazia asta am intrat in contact cu o teorie noua, straina mie: sufletele pereche sunt acele suflete care ne ajuta sa ne vedem in oglinda cu defectele si calitatile noastre, sunt acelea care oricat am intoarce privirea ne obliga sa vedem ce avem de indreptat. Dupa ce si-au indeplinit misiunea isi vad de drumul lor, lasandu-ne pe noi pe drumul nostru.

In momentul in care am terminat de citit cuvintele asternute pe hartie cu maiestria unui om care a experimentat viata in cele mai fascinante moduri, am realizat ca acesta este un adevar valabil pentru mine.

Traiam o mare dilema: in momentul in care intalneam un barbat si ma potriveam cu el, deci exista o compatibilitate mare, intervenea si necesitatea de a intinde la infinit momentele traite langa acel barbat. Apoi… ceva se intampla… vraja se rupe…. lectia a fost predata. El dispare sau se distanteaza sau una dintre variabilele problemei isi modifica valoarea. Partea cu adevarat miraculoasa in toata povestea este ca nici unul dintre barbatii care si-au intersectat drumul cu al meu nu au plecat fara sa imi lase un dar de pret in schimb.

De la cel langa care am trait 10 ani am invatat sa pretuiesc timpul, libertatea, sa ma pretuiesc mai mult pe mine – asta dupa ce in prealabil ma anulasem ca om. Apoi am invatat sa-mi ofer mie mai multa atentie, sa-mi dau spatiu si sa cred din nou ca merit toate acestea fara sa ma invinovatesc pentru ca le doresc.

De la urmatorul am invatat sa petrec mai mult timp cu mine si sa inteleg singuratatea ca pe un rau necesar. L-am urat atunci pentru ca refuza sa umple un gol. Dupa cateva luni mi-am dat seama , mi-am vazut greseala , l-am iertat si i-am multumit.

Dupa prima parte a lectiei respectului de sine am intalnit un suflet drag mie de la care am invatat rabdarea, respectul fata de spatiul celuilalt, fata de liberul lui arbitru, faptul ca esenta lucrurilor nu isi are farmecul in controlul absolut al lor si viata adevarata incepe atunci cand unde renunti la control. Tot de la el am invatat prima parte a lectiei iubirii neconditionate, a iubirii oferite fara asteptarea vreunui rezultat. Lectia asta am asimilat-o intr-un timp indelungat pentru mine – aproximativ un an – timp in care m-am luptat, l-am urat si l-am iubit cu aceeasi pasiune, am incercat sa-l anulez doar pentru a avea de unde-l ridica si l-am iubit din nou.

Intr-un final am realizat ca e posibil sa iubesti si sa traiesti ceva frumos fara sa posezi o persoana, fara sa-ti apartina. Am inteles asta dar a durut. A durut pentru ca a daramat inca un set de reguli care stateau la temelia constructiei mele.

Lectiile imediat urmatoare au fost similare, fiind doar completari, ajustari ale lectiilor anterioare, cerute de insistenta intrebarilor in mintea mea „de ce? de ce? cu ce folos? in ce scop?”.

La un moment dat am prins o farama de idee care a trecut in goana prin mintea mea: „este posibil sa am un destin si asta sa presupuna relatiile mele  haotice?”, „este posibil ca sufletul meu preche sa fie format din mai multe momente diferite?” „e posibil sa nu mai am niciodata o relatie asa cum este definita si perceputa de omenire?”

Dupa ce am citit un singur capitol dintr-o carte, intr-o dimineata cetoasa de 18 noiembrie, mi s-a luat un val semiopac ce-mi acoperea mintea ocupata de atatia „DACA”. Eu imi limitez prin definitie relatiile. Eu singura fac asta! Eu le vad intr-un singur model. In tot acest timp le-am perceput limitat, intr-un singur fel, si am avut asteptari care mi-au fost inselate, si am finalizat prin a fi dezamagita. Am suferit, m-a durut corpul, am trait la limita dintre speranta si deznadejde.

Acum pentru mine exista un singur adevar: timpul este relativ iar singurele perceptibile si importante pentru sufletul meu sunt experintele.

Adevarul nou descoperit m-a facut sa ma simt mai usoara in prima parte a zilei, apoi m-a colpesit si acum am realizat ca sunt intr-o depresie. Sutele de idei si reguli care imi defineau relatiile  au fost inlocuite cu una simpla, in rest… a ramas mult spatiu pe care il percep ca pe un imens gol.

Partea cu adevarat interesanta este ca am ales acum sa umplu acest gol cu iubire pentru creatia divina care ne-a oferit in dar abilitatea de a gasi drumul indiferent pe unde ratacim.

Anunțuri

One response to this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: