RESPECTUL DE SINE

80% din activitatea mea se bazeaza pe observare si analiza, atat in profesia mea cat si in viata de zi cu zi. Ma pasioneaza natura umana si m-a pasionat de cand ma stiu.
In fiecare zi intalnesc si observ mai multe tipuri de oameni: oameni veseli sau oameni tristi, oameni optimisti sau oameni pesimisti, oameni orgoliosi si oameni umili, oameni calmi sau oameni nervosi.
Ce au in comun toti acestia? Natura umana. In esenta oamenii sunt la fel, esenta naturii umane fiind sufletul. Sufletul este dat de Creatorul nostru al tuturor, fie ca unii il numesc Dumnezeu, altii Buddha, unii Allah sau mai stiu eu cum. Un lucru stiu sigur: tot ce ne inconjoara exista pur si simplu, ceea ce se schimba este perceptia noastra asupra lucrurilor.
Mintea umana este cea mai puternica arma si cel mai frumos dar care ne-a fost oferit. Singura problema reala este faptul ca trebuie sa invatam sa o strunim, sa invatam sa o controlam in folosul nostru fara a o lasa sa ne domine existenta.
Inca de cand ne nastem mintea noastra este bombardata de reguli: suntem invatati sa respectam parintii, vecinii, profesorii, pe cei mai in varsta in general. A doua lectie ar fi sa ne iubim parintii, fratii si surorile, rudele. Insa din acest tablou lipseste cea mai importanta piesa. Care?
Cine ne invata sa ne respectam pe noi? Cine ne invata sa ne iubim pe noi insine?
Religia ne invata sa ne sacrificam pe altarul altruismului si sa oferim ultima noastra bucata de paine si camasa de pe noi aproapelui nostru, ne invata sa plecam capul si sa fim umili.
Ce ramane din noi? Ne anulam ca fiinte? Ajungem sa nu mai stim cine suntem?
Am invatat sa ne uitam inafara noastra si sa admiram, uneori sa adulam, alte persoane considerandu-le speciale, cu har, cu talent, deosebite. Uneori nu vedem ce talente, ce comori se afla dedesubtul cutiei pe care stam de o viata intreaga plangandu-ne de mila. Nimeni nu este responsabilitatea altcuiva. Noi suntem responsabilitatea noastra si este cel mai usor asa.
Cu siguranta cunoasteti vorba „Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in traista”!
Apoi apare intrebarea cum poti iubi cu adevarat pe cei din jurul tau daca nu te iubesti pe tine? Cum poti avea respect fata de oameni si natura daca nu te respecti pe tine ca om?
Si aici ma refer la adevaratul respect, nu la preamarirea egoului. Ego-ul ca sa se simta bine calca pe valorile din jurul lui, distruge in loc sa creeze. Ego-ul se simte cu atat mai bine cu cat ce este in jurul lui este nimicit si calcat in picioare. De ce? Pentru ca Ego-ul nu creeaza, Ego-ul nu se inalta. El poate fi mare doar comparand. El nu creste ci simte nevoia ca lucrurile din jurul lui sa fie mici pentru confortul maxim.
Insa ceea ce ne reprezinta cu adevarat este sufletul, acela creat dupa chipul si asemanarea divina. Sufletul este iubire. Iubirea da aripi. Cu cat mai mare este Ego-ul cu atat mai mic si ascuns este sufletul.
Sufletul creste doar cu iubire; asta este hrana lui, unica lui hrana. Sufletul creste cu iubire dar nu iubirea din exterior ci cu iubirea de sine, in cea mai pura forma.
Iubirea aceea pe care o cunoastem toti si dupa care multi am tanjit sau mai tanjim este iubirea egoista, acea iubire epuizanta, care te seaca de energie cerand mereu confirmari, tinandu-te mereu in loc, atarnandu-ti lanturi de aripi, asteptand mereu ca altcineva sa te iubeasca, sa aiba grija de tine si daca esueaza poarta vina.
Iubirea pe care o cere sufletul este iubirea neconditionata si orice gest provenit din aceasta. Eu ma iubesc si ma respect pe mine atunci cand nu ma mai compar, atunci cand imi recunosc adevarata valoare fara sa ma subestimez sau sa ma supraestimez. Eu ma iubesc si ma respect atunci cand consider ca prima mea grija este fata de mine si nu fata de existenta altora. Eu ma iubesc si ma respect atunci cand fac lucruri care imi umplu inima de bucurie, care imi dau aripi, atunci cand investesc pasiune in ceea ce creez.
Eu ma iubesc pe mine si, implicit, il iubesc pe Dumnezeu. Cum am ajuns la concluzia asta?
Simplu: Dumnezeu este in tot si in toate. El este in fiecare molecula de apa, in fiecare fir de iarba, in fiecare frunza, in fiecare floare, in fiecare nor si in fiecare ploaie, in fiecare rasarit si apus de soare, in fiecare suras, in fiecare mana intinsa, in fiecare lacrima, in intuneric si in lumina deopotriva, si nu in ultimul rand in fiecare om, deci si in mine. Japonezii au cultivat dintotdeauna respectul pentru om si natura ca un tot unitar, neputand exista unul fara altul. Ei au inteles cel mai bine creatia in maretia ei.
Abia atunci cand ma iubesc si ma apreciez la adevarata mea valoare abia atunci pot sa spun ca imi iubesc Creatorul – iubind creatia. Noi toti suntem creatia, fiecare in parte si toti laolalta.
De cele mai multe ori cautam confirmarea valorii noastre in ceilalti, si tot de atatea ori ne lovim de ego-uri care n-ar recunoaste ca exista cineva mai valoros, exact ca Imparateasa din povestea „Alba ca Zapada”.
Cea mai clara oglinda a ceea ce suntem este sufletul nostru, deci priviti in interior.
Invatati sa va iubiti si invatati-va copiii sa se iubeasca pe ei insisi. Invatati sa spuneti DA, dar invatati si cand sa spuneti NU. Ramaneti acele fiinte dotate cu o coloana vertebrala care fac cinste Creatorului lor.

Din Suflet pentru voi,

Doctorul de Suflete

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: