MULTUMESC, SAU PARTEA PLINA A PAHARULUI

De cand ma stiu eu, adica de cand sunt constienta de mine, m-am atasat usor de lucruri si un piculet mai greu de oameni. Problema intervenea cand pierdeam un lucru sau cand pleca o persoana.

Este inevitabil sa nu te atasezi de ceva. Iei sufletul, il deschizi si plantezi o parte din el in lucrul acela sau in persoana respectiva si apoi… pleaca.

Mi-a luat ceva vreme sa descopar ca totul este un flux: lucrurile vin si pleaca, facand loc altora mai bune sau altora necesare lectiilor pe care le avem de invatat. La fel si oamenii, calatori in viata, te insotesc o vreme, apoi isi vad de drumul lor.

Fiecare pierdere sau despartire imi influentau negativ starea de spirit. Simteam cum ma cufund in regret si proasta dispozitie intreaga zi, daca nu mai multe zile.

Treptat am constientizat ca starea mea de spirit depinde prea mult de oameni si obiecte si am cautat o metoda prin care sa schimb asta. Am inceput cu obiectele. De fiecare data cand pierdeam vreun obiect, se deteriora, sau pierdeam bani primul impuls era sa imi blestem zilele dupa care apasam comutatorul si imi spuneam “este doar un obiect. mi-a fost drag dar il pot recrea sau il pot inlocui cu ceva mai frumos, mai util” sau, referitor la bani, “Daca sunt sanatoasa banii ii pot face la loc. Asa cum au venit astia mai vin si altii”. 

Mai dificil a fost cu persoanele. In general nu ma atasez repede de oameni dar daca imi intra in suflet despartirea este dificila si imi produce disconfort (asta pentru ca reperul meu a fost multa vreme in persoanele din jurul meu).  Intr-o vreme m-am gandit ca solutia ideala este sa nu ma mai atasez de nimeni, sa nu imi mai deschid inima in fata nimanui 100%, sa ma astept la orice de la oricine, in felul asta nu voi mai suferi la schimbari. 

Nu este o solutie. Nu este o solutie pentru ca starea este opusa firii mele. Eu , prin felul meu de a fi, tind sa ma deschid oamenilor, sa-mi pun sufletul pe tava, cum se zice. Am avut, ce-i drept, o multime de experiente neplacute cu oameni care nu numai ca n-au apreciat de le ofeream ci mi-au lasat si ceva cu mot pe ce le-am oferit eu. Cu toate astea nu m-am putut schimba in  persoana defensiva si rezervata. N-a mers. 

In schimb, daca atunci cand ma despart de cineva multumesc pentru timpul petrecut impreuna in loc sa jelesc lipsa, starea de spirit se modifica complet. 

Jelind despartirile e ca si cum ne-ar fi pofta de bomboane de ciocolata, primim una dintr-o cutie dar o aruncam, imbufnati, pentru ca n-am primit cutia intreaga. 

Este o vorba in popor (si eu raman la indeea mea ca poporul asta nu este cum il descriu unii) “nemultumitului i se ia darul”. 

Starea de nemultumire genereaza nefericire continua, depresii, ne deformeaza in interiorul nostru. 

E in regula sa-ti doresti, sa ai vise, sa iti faci planuri dar e la fel de in regula sa multumesti pentru ce primesti chiar daca nu primesti cat ti-ai dorit sau exact ce ti-ai dorit. De cele mai multe ori noi nu stim sa ne dorim si nu stim sa visam ajungand sa ne miram ca am primit cu totul altceva. 

Exista o multime de anecdote in folclor referitoare la ce ai cerut, cum ai cerut si ce ai primit. 

Tin minte ca atunci cand eram mica imi era destul de dificil sa imi exteriorizez sentimentele si de fiecare data cand primeam un dar mama imi spunea: “nu te bucuri? sa stii ca daca nu iti place sa primesti daruri, data viitoare nu vei mai primi nimic.” Extragand din context ideea cred ca Universul actioneaza aproximativ la fel ca mama mea. “Nu-ti place? Iti pute mereu orice ai avea? OK. Te las in pace! Nu-ti mai ofer nimic.” Si primesti din ce in ce mai putin si devii din ce in ce mai imbufnat si sec si acru si o povara pentru cei din jurul tau. 

Totul tine de alchimie. Cum reusesti sa transformi plumbul in aur? Ai piatra filozofala in tine? Doar o fractiune de secunda iti ia sa alegi: ce vreau sa fac? sa fiu nemultumit si sa imi stric ziua si posibil pe a altora? Sau sa multumesc pentru darul primit si sa merg mai departe cu inima deschisa pentru noi daruri?

In viata totul tine de perceptie, de cat de curate sunt lentilele prin care privesti. Lentilele perceptiei trebuie curatate perpetuu. Avem de lucrat cu noi in continuu pana scoatem la suprafata  fiinta plina de lumina, asa cum am fost creati. Asta nu este un hobby de o vara. Daca te-ai hotarat apoi inhama-te cu rabdare si tine drumul. 

Va doresc minte luminata si inima deschisa. 

Cu drag,

Doctorul de Suflete